Delapidarea senectuţii

N-am găsit până acum resursele pentru a-mi aprecia vârsta cu seninătate. Nu ştiu dacă cineva o face cu adevarat vreodată. Fiecare noua vârstă calcă şi bătătoreşte impasibilă anii precedenţi, lasând regretele în responsabilitatea împlinitorului. Indiferent care cifră îi corespunde, ea elimină etape, finalizate sau nu, forţează luări de noi atitudini. Există fireşte diferenţe între modurile de raportare la propria-i vârstă ale fiecăruia. Pentru unii însemnătate au intervalele mai lungi
de 365 de zile, alţii îşi feliază timpul folosind lame subţiri si precise, mai vezi eternii impacientaţi cu un TO DO list impresionant sau alţii, ca mine, care se lasă învârtiţi continuu într-o buclă temporală refuzând să se dea jos din carusel. Persist în convingerea că undeva, cumva, într-un trecut nu foarte îndepărtat (dar suficient încât să fie înceţoşat) s-a produs în viaţa mea un decalaj hazardat între adevarata vârstă şi cea pe care se presupune ca aş fi împlinit-o. O greşeală regretabilă (şi sigur iremediabilă) care mi-a pus precoce în cârcă nişte ani pe care nu-i merit (şi cu toata trufia sinceritatăţii, nici nu-i arăt). Nu caut confirmări, nu vreau să forţez raţionări; îmi e de ajuns că această concluzie îmi oferă liniştea necesară. Şi, cum am mai spus-o, mecanismul alinător nu-mi este nicidecum străin.

Pentru mine ce contează şi a contat întotdeauna, reper de netăgăduit şi pecete a etăţii aducătoare de înţelepciuni, este apariţia firelor albe. Nu le văd, nu înaintez în vârstă. Ei bine, le-am văzut la un moment dat. Trei. La prima scânteiere de argint rânjind fix din mijlocul creştetului mi s-a facut un gol in stomac. M-am simţit ca în vârf de munte, de unde n-o mai poţi lua decât în jos. Nu mare mi-a fost mirarea când am observat că veniseră în grup, trei fufe ţinându-se de mână. Am inspirat, am facut apel la calmul care m-a consacrat, chiar am zâmbit în sinea-mi de slăbiciunea adorabilă de care tocmai dădusem dovadă. Apoi, fară zăbavă şi urmă de ezitare, le-am smuls. Cu tot cu alte câteva groupies înca verzi care se lipiseră naive de noile venite. Detalii.

Una dintre veştile cu adevărat reconfortante din ultima vreme, venită ce-i drept pe filiera unor posturi cu limbaj de Formula As, a fost aceea ca DOAR la persoanele vârstnice albirea părului este un proces degenerativ. La tineri se pare că fulgii de nea cu dinţi de oţel se datorează (e de fapt o cauzalitate fără scrupule, dar să păstram poezia) unor tulburări metabolice si hormonale pricinuite de anumite afecţiuni, induse practic de proaste obiceiuri .

Ieri, un nou capitol şi-a forţat intrarea. Am avut revelaţia dezarmantă a altor fire sclipitoare, sigur aflate la prima vizită, dar crescute parcă din cenuşa celor curmate în pruncie. Era prea mare înghesuială în dulap pentru a adauga şi alţi scheleţi, aşa că am decis să le graţiez. Şi oricum, nu m-am simţit niciodată mai împăcată cu dezechilibrele şi comportamentele mele defectuoase, care se rasfrâng iată şi în propria producţie de melanină. Albesc, fie, dar nu degenerez!