Aveam 16 ani, putere de decizie şi o sticlă de votcă cu gust de piersici. Pe ultimele două le-am epuizat până în miezul nopţii. Mi-am împărţit fervoarea din gură în gură, cu unduiri de silabe înşelătoare şi limbi aromate, mi-am umplut golurile cu sunet şi penumbre galben-disco. Invadasem noaptea şi mă agăţam cu dinţii de fantasmele ei.
Un flash de luciditate sau poate doar lumină şi m-am văzut înconjurată de pitici. Păreau destui, întunecaţi de umbră sau de mamă, îmi rânjeau simetric agăţându-se de mine cu mânuţele lor mici, cu unghii fosforescente. M-am scuturat, am evadat la baie şi am revenit cu întăriri. Din preajma sau din mintea mea, nu ştiu, s-au risipit.
Alt flash mă surprinde încolăcită în jurul unui torace dansant, în aer, pipăind cu mâinile spatele mişcat de ritmuri incerte. Un relief cu textura ciudată îmi îngheaţă explorarea - era un pistol. Sebastian studia teologia si vroia să se facă preot.
Al treilea tablou al aceleiaşi nopţi fecunde mă înghesuie într-un pat
single, lângă băiatul/bărbat visat, flancat de o prietenă cu care - se pare - împărţeam visul. Dialoguri frivole, atingeri candide, uşor nervoase, împărţite echitabil de el spre stânga şi dreapta, cu temporare slăbiciuni părtinitoare de-o parte sau de alta, ne-au condus chinuit spre somnul amânat. Pe el nu mai ştiu cum îl chema, dar era bizar, iritant de frumos şi avea o căţea dog-german pe nume Carla, vopsită roz.
La 12 ani după acel 1 Mai, puterea de decizie a cerut linişte. Notele suprarealiste, abia perceptibile, au avut iz de stejar Brâncovenesc şi coloraturi de soprană.