31 decembrie 2008

Poate anul următor, în linişte



O să începem să ne auzim muzica, picurată cu un decisiv semiton mai devreme decât îngăduim spiritului libertatea să o audă.

O să descoperim infidelitatea traducerilor de sine care încep cu nu.

O să reuşim să ne mai iubim măcar o dată înainte să ne mumificăm frica în pleduri de caşmir.

30 decembrie 2008

Netăgăduit ale mele, veşnic restante

Mi-aş dori câteodată să nu fiu eu mânuitoarea deciziilor care mă privesc. Ar fi benefic dacă o mâna invizibila dar fermă mi-ar semna destituirea în momentele care presupun alegeri mai importante decât forma încălţărilor sau atmosfera melodiei următoare. Gândesc asta cu toată resemnarea şi claritatea vădite de cazierul de fraude autoprovocate constant, pe motiv de neastâmpăr emoţional. Mă mâzgăleşte în sute de linii multitudinea de stări care îmi înfioară epiteliul, toate disputându-şi fidelitatea, niciuna rezistând uitării. Pe cât de intens îmi contractă stomacul vreuna, în amalgam dulceag de afect şi speranţă, pe atât de tern o decolorează o nouă lumină. Nu e mai puţin al meu şi reversul: melancolii şi deşertăciuni de soi îmi pun la dispoziţie prăpăstii la ceasuri bine alese, pentru ca dând foaia, să descopăr un relief de carton, înmuiat în lacrimi prosteşte. Şi de cele mai multe ori sunt cei din jur care îmi dezvăluie, mai mult sau mai puţin dureros, superfluitatea propriilor zbuciumări. Nu ştiu dacă-mi este dedicat în exclusivitate acest zbor de fluturi, bănuiesc că nestatornicii au fost împărţite tuturor la început de suflet, unică simt însă întârzierea în a înţelege valoarea fiecărui freamăt. Cea reală, nu cea închipuită din plictis romantic. Mă gândesc că firesc ar fi, din moment ce neg cu vehemenţă întâmplătorul în majoritatea accepţiunilor, să mă şi comport ca atare. Să-mi folosesc raţiunea, aia care îşi roteşte mecanismul fix când nu e nevoie, spre a opri rostogolirea în van pe cărări greşite. Să-mi dau crezare instinctului atunci când mă trage discret de mânecă, cu tot riscul revenirii în banal, decât să mă reinventez zadarnic la fiecare pas din disponziţii de avangardă.
Bun. Rezoluţii de acest gen mi-au mai auzit adâncurile, mult prea des ca să nu-mi tocească naivitatea. Simt ca voi rămâne victimă uşoară a fluctuaţiilor de tot felul, nu-mi permite structura să mă sustrag cu prea mult pragmatism, dar daca tot e sfârşit de an şi dacă tot se încăpăţânează să fie complex până la predarea ştafetei, eu mai presar nişte nădejde. De înţelepciune care să mă mai surprindă şi prospectiv, de apropiat - cu un pas măcar - dorinţa de nevoie, de privit oameni din unghiuri ignorate, de cernut prin ochi mai limpezi firimiturile urâtului şi ale frumosului.

29 decembrie 2008

(Alte) fracţiuni măsluite

Stau suspendată pe balustrada de piatră a unei terase, undeva foarte sus. Cu faţa spre clădire, formând un romb între picioarele depărtate si un coţ cu unghi mare, pe care peretele balconului îl formează spre interior. Intrândul e marcat de o ridicătură decorativă, o mică sculptură din piatră, de care ma ţin cu mâinile. Cu spatele sprijinită de un hău pe care doar îl intuiesc, o căscatură enormă cu relief străin de acel loc.
Câteva persoane trec pe lângă mine, altele se opresc să-mi vorbească. Dialogul decurge mult prea firesc pentru neobişnuita mea poziţie, dar nici eu şi nici ei nu ne mirăm de nimic.
Un bărbat în costum gri pe care îl ştiu se opreşte lângă mine si intră in discuţie. Se apropie din ce în ce mai mult si apoi mă atinge. Ştie că nu mă pot îndepărta niciun centimetru. Se lipeşte de piciorul meu si mă mângaie pe coapsă. Îmi repugnă atat de organic încât simt o usturime cu gust înţepător în gât. E prima dată cand el se poartă în modul acesta şi nimic din relaţia noastră anterioară nu încurajează asemenea porniri. În cap îmi vâjâie balansul de la uimire la silă si apoi groază. Mă uit cum profită morbid de imobilizarea mea şi am revelaţia ca nu am înţeles NIMIC din viaţa asta cu lumea ei. Nu ştiu de ce mă aflu acolo aşa, dar îmi revine senzaţia de înserare agonică pe care o am în preajma înălţimilor. Prezenţa bărbatului se dizolvă în panica neputinţei. Îmi dau seama că nu pot nici măcar să revin pe terasa, dacă aş încerca să descalec eliberând un picior, aş rămâne în aer, agăţată doar de mica sculptură de mărimea unui pumn. Încep acum să resimt durerea nemişcării. Un depărtător invizibil îmi forţează distanţa dintre picioare şi durerea mă face să mă las pe spate, în abisul care îmi înfige aşchii de gheaţă în piele. Rând pe rând, raţiunea transforma soluţiile în amăgiri şi apoi în renunţări. Nu există înapoi.

Azi am avut nevoie de realitate ca să nu cad în gol în vis. Am trişat, forţând întretăierea dintre planuri pentru a mă salva. De obicei funcţionează în direcţie inversă.

24 decembrie 2008

Nu ştiu unde, dar sigur aici

Acasă. ACASĂ. Imprim pe acelaşi loc în minte cu litere mari ca să-mi întăresc că aici am vrut să ajung şi că, odată, nu foarte în urmă, nu-mi închipuiam izvor din care viaţa să curgă mai dulce. Nu mai recunosc disperarea acelei dorinţe, nu mai am cum, mă simt doar undeva foarte sigur şi moale în care pot să mă tolănesc fără timp. Nu vreau şi nici nu pot încă să deschid privirea în afară, să văd nenumăratele avertizări cum se confirmă sau infirmă. Mă interesează mai puţin numele locului în care am revenit, identitatea sa fiind pictată acum de oamenii dragi care mi-au lipsit, de caldura pielii lor de care tot îmi vine să mă lipesc, de lumina anume care intră doar pe fereastra mea şi se pune mereu în aceeaşi poziţie, de minunata lene care aici se dezvinovăţeşte de orice remuşcare, de noul înţeles al stării de graţie. O fetiţă primeşte în pat cel mai bun ceai cu miere şi lămâie de la mama ei.

Nu haşurez intenţionat nicio umbră în scrierea de acum. Deşi ele se leagănă în vârful minei ca întotdeauna. Însă unele lucruri, nu foarte multe, merită văzute în lipsa contrastului.

Reîncep să silabisesc idiomul familiar, înghiţindu-mi singurătăţile dragi; primesc cu zâmbet fiecare înfrângere a intimităţii. E greu, dar am aflat între timp că e şi mai greu să trăieşti doar cu propriile delimitări.
Aproape că îmi vine să mă entuziasmez de ce urmează, de autoinventarea unei noi libertăţi într-un loc vechi, de planurile frumos îmbrăcate care ştiu că nu vor ajunge niciodată la petrecere dar măcar savurează şampania din limuzină, de însufleţirea mea care zâmbeşte nătâng din prima bancă deşi nu pricepe nicio lecţie. Şi aş putea dilua totul în metafore până la sfârşitul timpului. Dar nu, în loc de acestea, mă voi opri exact unde sunt. Mă mai uit în jur un pic, respir o dată în plus, depun mai multe straturi de aceeaşi senzaţie. Pentru că e zguduitor să realizez cât relativism există în toate, câtă futilitate ameninţă orice estimare. Deci mai ţin o vreme ochii întredeschişi, uitându-mă în soare.

Ieri am avut prima dimineaţă cu amintiri de vise, după luni de zile.

20 decembrie 2008

Cu elan sau fără?

Niciodată n-am avut emoţiile la mine înaintea marilor praguri peste care am trecut. De ce aş începe acum, de vreme ce mă antrenez pentru săritură de prin vară, când depărtarea ajunsese să mă mestece şi scuipe de trei ori pe zi, cu oftaturi adânci între. Câteodată sughiţuri înfipte în piept.
Nu mă mişcă nimic, nici măcar un dor anticipant de pe aici. Sigur că imi vor lipsi multe, sigur că mi-am stricat ochii pe verdele ăsta şi orice altă tentativă de a mă umple de aceeaşi culoare pe viitor nu va putea decât eşua într-o fiere obosită (cromatic şi patologic). Va trebui să o dreg cumva, ca multe altele, dar acum nu mă pot lupta decât cu o oboseală sălbatică, care momentan îmi închide ochii peste monitor ca tiriştilor peste parbriz. Am descoperit azi într-un autobuz că se poate dormi tihnit cu ochii deschişi şi toate aparenţele la locul lor.

Revin când m-oi trezi din leşinul ăsta care-mi poticneşte detenta.

18 decembrie 2008

Întâmplări în irealitatea imediată (*)

M-am blocat în timp. La un figurat plin de locuri comune. La un propriu cu butoane tocite şi înjurături fără cratime. Nu mă zbat deloc, chiar aş bea un ceai negru, pe vine, într-un colţ.

Uite zilele astea nu-mi place cu mine deloc. Da' deloc.
O sa treacă şi iar o să uit.

Când privesc mult timp un punct fix pe perete mi se întâmplă câteodată să nu mai ştiu nici cine sunt, nici unde mă aflu. Simt atunci lipsa identităţii mele de departe ca şi cum aş fi devenit, o clipă, o persoană cu totul străină. Acest personagiu abstract şi persoana mea reală îmi dispută convingerea cu forţe egale (...)
Senzaţia de depărtare şi singurătate în momentele când persoana mea cotidiană s-a dizolvat în inconsistenţă, e diferită de orice alte senzaţii. Când durează mai mult, ea devine o frică, o spaimă de a nu mă putea regăsi niciodată, în depărtare, persistă din mine o siluetă nesigură, înconjurată de o mare luminozitate aşa cum apar unele obiecte în ceaţă.
Teribila întrebare „cine anume sunt" trăieşte atunci în mine ca un corp în întregime nou, crescut în mine cu o piele şi nişte organe ce-mi sunt complet necunoscute. Rezolvarea ei este cerută de o luciditate mai profundă şi mai esenţială decât a creierului.


*carte de Max Blecher

Later edit: Stăruitor, deloc. De timp de (fără) mine de locul ăsta.

13 decembrie 2008

Smintiţii

Undeva, nici prea aproape nici prea departe, într-un loc greu de închipuit, în care verdele este verde fără ca niciun ochi să decidă asta, unde nu se mai fac adunări pentru că totul e saturat de sens, unde gândurile îşi zâmbesc pe stradă chiar dacă nu se (re)cunosc şi în care valoarea fiecăruia stă tocmai în unica şi imuabila sa incapacitate de a se face înţeles, acolo există un frumos de care nu se ruşinează nimeni. Poate fi reprodus sub aceeaşi formă la infinit, de orice netalentat, pentru că este simţit că esenţa sa nu se alterează. Nu cunoaşte lehamitea pentru că acolo nu se întâmplă să-i fie filtrată puritatea prin tăgadele vreunui sine. La fel urâtul, stă pe picioarele sale strâmbe, nu-şi oglindeşte sluţenia în reflectări de cristal.
Dacă există străini printre noi este pentru că odată, în altă dimensiune a lui azi, strămoşii lor din acel loc au decis să se aventureze în afara graniţelor la care ajunsese în acea zi imaginaţia lor (de care se folosesc de obicei pentru că nu cunosc arta liniilor despărţitoare). S-au lăsat fermecaţi de şoaptele răzbite dintr-un abis şi, pentru prima oară de când îşi aduceau aminte de ei, şi-au dorit să plângă. Şi pentru că nu ştiau să o facă, au fost trimişi să trăiască alte lumi. Au încercat astfel generaţie cu generaţie să prindă meşteşugul, jinduindu-şi amarul pe cele mai noroioase căi şi iubind cele mai imposibile iubiri. Unii au reuşit şi au conservat lacrimile stoarse în potire de aur, alţii au rămas cu ochii largi, uscaţi. Până azi. Îi vezi disipându-se fantomatic într-o mulţime careia nu îi aparţin şi pe care ar vrea sa o plângă, în mantia ponosită de pribegii, cu ochii pietrificaţi înăuntrul lor.

11 decembrie 2008

Alcatraz, insulă de vis

Scriam undeva că sunt o fashion victim. Iată ce natural îmi vine să mă menţin în trend:

La anumite intervale îmi părăsesc prietenii pentru că mi-s dragi. Pentru că nu vreau să deformez amprenta pe care o au în mine cu suprapunerea mea calică. Scriu asta înecată în duioşie în acelaşi timp venindu-mi să vomit. Nu ştiu dacă greaţa mă ia odată cu imbecilitatea aserţiunii sau dacă o precede din prozaice înmuieri interne. Lucru sigur e că aş vrea să fie adevărat, măcar eu de m-aş scuti de abureli.
"Părăsesc" adică îmi încrucişez mâinile pe piept, strâng tare din ochi şi mă diseminez în pixeli de culoarea mobilierului. Pe care îi iau apoi la procesat. Inepuizabil. Epuizant.
Dacă în starea aceea de agregare m-ar vizita vreo încercare de interacţiune şi dacă cineva-ul binevoitor pe care a picat blestemul ar fi şi înzestrat cu un stoicism aparte, m-aş (mai) face responsabilă de un pui de nevroză în plus pe pământul ăsta. Noroc că urma de altruism care mă animă îmi dictează dorinţa de invizibilitate în asemenea momente. Dictonul de referinţă însă, trebuie să recunosc, vine pe filieră ocolitoare şi se centrează fix pe ego. Încetez să mai vorbesc în afară pentru că mă ataşez de dezbaterile mele interioare ca Smeagol de inel şi le frec pe toate părţile până când le-am netezit contururile colţuroase şi pot să le scot în lume. Şi le scot, le socializez cu plăcere şi pricepere de parcă n-ar avea 100 de ani.
Dar despre partea cu îmbăierile în public altădată, când ocazia va fi jucată veridic, de o muză mai talentată.

Mi s-a oprit muzica la un moment dat şi iar am scăpat la microscop. Evadarea eşuată #n.

Dă-mi mâna...


I am not a pretty girl
that is not what I do
I ain't no damsel in distress
and I don't need to be rescued
so put me down punk
maybe you'd prefer a maiden fair
isn't there a kitten stuck up a tree somewhere?

să-mi descifrez cu buricele tale maimuţărelile să mă ating pe ceafă în răspăr să-mi palpez tresăririle dă-mi ochii să se uite la mine în oglindă să-mi adâncească rid între sprâncene să îi închid peste o noapte fără vis dă-mi nările să-mi simt mirosul pielii pe tine dă-mi gura să-mi înghită cuvintele să simţi când trasez cu limba interiorul altei guri

Un demon traversează timpul.

10 decembrie 2008

4D

Mi-a pironit privirea pe geam de câteva minute o lumina cerată care se aseamănă izbitor cu vânătaia de pe genunchiul meu stâng. Acelaşi degradé ocru din ce în ce mai violet şi înapoi.
Aş fi rugat-o să-mi pozeze dar era pe fugă. Efemera lăsă în urmă îndoieli într-o boare fermecătoare...

Cine mai aleargă gol pe străzile Siracusei?

Lâncezeam ingenuu în falsa impresie că fiecare zi aduce cel puţin un gând nefiltrat încă, când mi s-au dezvelit sub ochi vechile-noi ordini de idei. De cele mai multe ori sunt aceleaşi (ne)priceperi, reorânduite în formaţii diferite şi cu machiajul refăcut. Ce mă zăpăceşte este că sunt unele zile ieşite din vreme când undeva, cineva, mă pune pe shuffle. Nici nu mă îmbrac bine într-o senzaţie de gânduri mai acătării că se schimbă notele de fundal si trebuie să o iau de la început, uneori, cu graţie, de la pielea goală.
Nu-s toate infinit rele în amestecătura asta întrucât, plină de plictiseli imberbe de altfel , mă dezîndrăgostesc pe rând de ipostazele ieşite din ritm. Le trădez cu zâmbet împrumutat de pe alte buze, ferindu-mi tot aşa dinţii pe următoarea arie picată în zaruri.

Pe de altă parte a aceluiaşi întreg, eu şi alţi analişti metalinguali de centrul gurii, ne înmuiem în laptele călduţ al iluziei autenticului. Ne divulgăm în firimituri de spirit şi aşteptăm patentul pentru invenţia propriei unicităţi.
M-aş mai calma un pic. Aş lăsa noima de sine să mă caute ea pe mine, că eu una m-am săturat de câte ori am confundat-o prin hăţişuri cu morganele altor năuci.

Lăsând aşadar evrika în gura lui Arhimede, mi-aş smeri avântul introspectiv omniscient şi mi-aş vedea de playlist.
[Salsa?! What the.... nevermind, dă pantofii c-a început!]

9 decembrie 2008

Simon says...

Aş fi vrut să scriu despre asta într-o zi luminoasă şi caldă, suită pe pervazul unei ferestre mari, prin care să privesc oameni plimbându-se agale. Acolo m-aş fi lăsat învelită în nostalgii şi amintirea cadourilor primite s-ar fi dezmeticit pâna la urmă prin vreun colţ al minţii.
Dar cum leapşa nu vine niciodată cu full-options şi am citit eu parcă nişte nescrise undeva că nu se face a te eschiva cand o primeşti (nu fac excepţie nici cele date pe sub mână, în pungă de hârtie), o să încropesc ceva din ce am, pe fond de frig, noapte şi alean.
O zic de la bun început: nu mă pot lăuda cu spiritul suprarealist al cadorisitorilor mei. Şi cu atât mai puţin cu memoria mea de termen lung. Dacă aş aprofunda ultimul aspect, cred că m-ar şi îngrijora un pic, nu m-a motivat însă suficient până acum. Aşadar, combinând cele două lipsuri, iese un compus - bizar, nu-i vorbă - de flashback-uri evazive, printre care jucării de pluş fără cap şi bijuterii vintage date de suedeze masive, între două-trei vârste.

Parcă întrezăresc ceva în pâcla trecutului: ziua mea, nu mai ştiu care dintre ele, undeva între 21 şi 25 estimez, un subgrup de prieteni mi-a dăruit ceva ce nu mi s-a întipărit pe nicăieri, poate chiar l-am mâncat, digerat etc. Ce îmi colorează însă amintirea este recipientul. Ceva-ul respectiv a venit într-un coş lunguieţ de rafie, în care se sprijineau niste nuieluşe roşii svelte şi câteva cârlige mari de lemn, galbene. Aşa mi-a gâdilat esteticul combinaţia aceea de culori şi texturi, că n-am poposit prea mult deasupra cadoului propriu-zis. Am şi acum coşul. Acasă.

Din seria - cadou bizar neprimit sau dorinţă bizară de cadou:
Urma să împlinesc nişte ani şi îmi doream mai mult ca orice un cal de lemn din acela pe care să mă pot legăna. Pe cât de inapt se dovedeşte hipotalamusul meu cu alte ocazii, pe atât de perfectă a rămas în mine forma senzaţiei de atunci. Ştiam prea-bine că depăşisem vârsta la care mă mai puteam aştepta la asemenea cadou, ai mei chiar râdeau de mine, convinşi că nu ar fi găsit oricum mărimea potrivită. Era şi prea scump. Dar cu cât se înmulţeau motivele contra, slăbind şansele şi aşa născute prematur, cu atât ardeam mai tare. Pot spune că ăla a fost timpul primei mele obsesii. E ciudat, de câte ori revăd, am impresia pregnantă că atunci gândeam cu creierul de om mare, de acum, pentru că eram perfect conştientă de ridicolul aşteptărior mele. Dar muream de dor. Îmi improvizasem cal dintr-o pernă maro şi mai pletoasă de la o canapea şi făceam ture călare pe ea dintr-o cameră în alta; pe hol, că era lung, o trăgeam de urechi în galop. Mi-a dispărut din minte deznodământul, probabil nu a fost important. Nu peste multă vreme atunci, am călărit şi primul cal adevărat. Mi-a placut, dar a plecat cu minus, nu ar fi putut niciodată să mă încânte cum ar fi facut-o cel de lemn pe care m-aş fi legănat.

Pe când aveam 12-13 ani mă înscrisesem cu câteva prietene la un cerc de limba enlgeză, nişte cursuri private de fapt, susţinute de doi englezi, la un club al elevilor. Era un grup mai mare, cu vârste variate şi parcă englezii ne povesteau lucruri interesante pe care noi vrând-nevrând le gustam în engleză. Pe ea nu mai ştiu cum o chema, el în schimb... era Simon. Varianta blondă spălăcită a lui Hugh Grant, cu aceleaşi stângăcii adorabile (pentru vârsta aceea). Desigur, îl iubeam toate. Nimic uimitor aici, dar fiecare hrănea în secret convigeri că este (cel puţin) simpatizată la rându-i. La sfârşitul celor câteva luni de vară, când grupul mare rămăsese mic, reducându-se la Simon's groupies în mare parte, a venit vremea de rămas bun. Şi el ne-a făcut cadouri. Susţin şi acum că un burete de baie roz, în ţiplă transparentă, cu dedicaţie scrisă cu carioca verde e cea mai tranşantă declaraţie de dragoste.

Eh, dar uite cum m-am luat cu vorba...

Acum partea la care îmi vine să zic piua. Ar trebui să dau mai departe, dar cum am habar limitat de cine poposeşte pe aici (şi cei pe care îi ştiu au primit-o deja), mă văd în impas. Parcă n-aş vrea să fiu eu locul unde işi găsesc lepşele sfârşitul. Aşa că o s-o iau pe ocolite: orice blogger ajunge aici mâine, 9, până în ora 6pm, să se considere atins. E greu verificabil cine "trişează" în cazul ăsta, aşa că merg pe încredere şi chef de joacă. Mi-ar plăcea desigur să-i şi citesc pe cei care se prind în horă, aşa că un semn ar fi binevenit si apreciat.

8 decembrie 2008

Nimic, culcă-te la loc...

S-a fărâmiţat peste noapte puntea dintre gol şi ud.
Golul curge acum în ud, gheaţa neputinţei topită în bălţi de inimă.

Se strânge uscat dramul de cuget viu care amăgeşte normalitatea.
Ştiu cum miroase seninul şi-l pot reproduce în abur pe zeci de oglinzi.

Îmbrânciţi cei ce ne-ar putea răpi disperarea de a fi singuri.
Oh, dulci obstacole, cât de graţios vă târăţi prin praful propriei sterpitudini!

Gol de gânduri şi ud de lacrimi.
Normalizează amăgirea.
Drumul eliberat îşi arată în mijloc, îmbietoare, fantoma eternă.

5 decembrie 2008

Metaforele (ne)înţelegerilor

Mi-e clar si aş face bine să ţin minte: raţionalul pur, informaţia, idealismul obiectiv nu fac parte din poezia identitaţii noastre şi nu pot lua laurii decât temporar. De ce am avea (nevoie de) poezie cu toţii? Ar putea fi o întrebare validă, dar in realitatea mea nu este, pentru că răspunsul nu limpezeşte mai nimic. Cu alte cuvinte: it is a matter of fact. Fireşte că nu toţi ştim să alăturăm cuvinte într-un mod fericit sau nefericit-artistic, dar toţi am simţi sensul unui potenţial vers ieşit din înţelegerea noastră despre ce ne înconjoară. Toţi percepem emoţional semantica propriilor alegeri, convingeri, zbateri . Şi recurgem la "licenţe poetice" atunci când regulile ne sufocă orizontul sau când ieşirea voluntară din normă ne cuibăreşte în nişele sui generis.
Mi-a plăcut în cartea pe care o citesc, primordial din considerente profesionale (din fericire iese din delimitare) , ideea de "World of Meaning", ca bază a celei mai semnificative dintre nevoile umane. Pentru orice om, rostul (meaning) ia forma mai multor "lumi" (care formeaza Lumea) zidite selectiv în realitatea sa. Nu vreau să mă afund mai mult în conţinutul conceptual al cărţii (deşi ar merita), dar zic că mi se pare asta, în esenţă, ceea ce ne face să ne trezim dimineaţa şi să vrem să continuăm. Şi nu conştientizarea faptului că soarele a răsărit sau dorinţa de a contribui la dinamica globala a speciei. Iar ceea ce reduce pericolul de redundanţă al afirmaţiei este ipoteza credibilă a ciocnirilor dintre "lumi". Când concurăm pe aceeaşi pistă spre a ne împlini nevoile de sens diferite ni se pare că punem în pericol lucruri de care depinde identitatea noastră. Sau percepţia noastră despre ea, întrucât categoriile fiecăruia limitează ceea ce percepe. Dacă adăugăm şi cealaltă dimensiune, posibilitatea ca pardigmele Lumii unei persoane să se dovedească contradictorii intern, tabloul începe parcă să arate familiar.
Revin la ideea că elementele care nu fac parte din metaforele înrădacinate în noi, greu îşi pot susţine fiabilitatea în caz de disfuncţionalităţi inter si intraumane. Pentru că ele vorbesc o limbă inventată, artificială.
Sper să existe formula transcendentă care să pună în dialog limbajele noastre încâlcite şi egoiste, pentru că eu mai am o nevoie semnificativă de satisfăcut şi anume aceea de a relaţiona.

1 decembrie 2008

Înainte, a doua la stânga şi, după semafor, daţi de Nobel

Sunt incapabilă să fiu pe deplin conştientă de propria-mi însemnătate când vine vorba de o veste prea bună. De fapt, nici nu implică recurenţă. E acum şi nu-i fac deloc dreptate când o numesc "prea bună".
Ce faci când te iau pe sus nişte împrejurări în peisajul cărora te simţi cât o muscă, dar nu ai cum să te îndoieşti, chiar ţi se întâmplă, şi deci începi să dai cu disperare din aripioarele inapte, cât să te menţii în aer pentru că nu ai încotro? În aerul care devine din ce în ce mai rarefiat pe măsură ce începi să înţelegi amănunte şi implicaţii. Nu numai că ies şi diversele temeri si prăpăstii la poartă, intrigate de larma de pe stradă şi puse pe tocat eventuale speranţe neobrăzate, dar văd că nu sunt în stare să mă descurc cu ceva pentru al cărui optimism m-am scos din formă constant şi se pare, sigur.
Şi dacă "nenorocirea" nu vine singură? Dacă coincide cu o încălzire globală a propriei fiinţe care îţi topeşte rând pe rând straturi de împotriviri şi resemnări pe care le credeai de încredere? M-am trezit peste noaptea fără lună a ultimelor luni în imposibilitatea de a-mi mai întreţine descurajările. Dar oricât de destabilizatoare ar fi această greutate, mă lasă incomparabil mai rece decât ce-mi aud urechile zilele astea. Ştie oare cineva vreodată să reacţioneze cum trebuie când i se ia pământul de sub picioare înlocuit fiind de nişte trepte mai înalte decât tot ce a văzut până atunci şi pe care le-ar dori imaginare pentru că numai pe acelea ştie să le urce?
Mergeam liniştită pe trotuar când gheara imensă a unui excavator m-a luat pe sus şi m-a azvârlit direct în mişcarea unui roller-coaster care mă tot dă peste cap spărgându-mă în bucăţele de adrenalină şi recompunându-mă numai pentru a-mi răvăşi din nou mediocritatea. Simultan (nu şi în raport cauzal) cu aceste contururi spectaculoase pe care le fac în aer, o amnezie dulce s-a aşezat erotic peste minte, o privesc cu nesaţ în fiecare dimineaţă anticipându-i voluptăţi de piele udă. Este uitarea a tot ceea ce a trecut, a durut si apoi a fost. Si proiecţia a tot ceea ce a rămas posibil în noi.

Sunt martora conversaţiei dintre două creiere, care la umbra unui single malt îmi decid viitorul as we speak. Al meu, legat de acela al unor potenţiale sute de mii de oameni, de peste tot. De fapt, orice încadrare numerică, de orice natură, se arată acum prea mare pentru a mă putea păcăli că sunt în stare să cuprind măcar conceptul . Nu-i aşa că sună înfricoşător şi pripit ceea ce tocmai am scris? Este. Iar mie mi se arată şi materia din spatele cuvintelor, sunt nevoită să privesc (având grijă de maxilarul care tot cere jos pe covor) cum vorbele născute într-o cameră se încolăcesc într-o bulă trasparentă, prin care se vede tot. Şi în care eu apar goală, dezbrăcată de micimea oricăror scuze. Pentru că noua lumină mă redimensionează.