28 noiembrie 2008

In Africa inca se poarta surprizele

Gandul care nu ma paraseste zilele astea - fie ca ma proiectez in mediul de acasa cu intuite circumstante aferente, fie ca fortez constientizarea mediului in care ma gasesc acum - este acela al certitudinii blazate care pluteste deasupra multor perceptii din zilele noastre. Individualitati care par a se fi resemnat cu ideea ca si-au trait mai toate variantele, ca au incercat toate pozitiile si de aici incolo nu mai poate exista decat reiterare sau reinterpretare. E irelevanta aproape limita sociala sau conjuncturala care inrameaza descrierea de aici (nu exclud exemplul personal si stau departe de generalizari), observ insa o preponderenta (paradoxal) in randul celor pana in 35 de ani. Am trecut prin diverse experiente, am evoluat si involuat in succesiuni mai mult sau mai putin aleatorii, timp in care ne-am stors creierii sa gasim o definitie care sa vorbeasca despre noi si sa ne faca unici in acelasi timp, nu am putut ramane fideli insa unei singure concluzii pentru ca devine imposibil la un moment dat sa ignori repetate bobarnace peste nas. Adica schimbarile neasteptate, adica descoperirea de nebanuite moduri in care ne putem misca picioarele in functie de muzica care ne rasuna in cap sau in inima, adica surprizele pe care sinele si le pune sub pom indiferent de anotimp. Maturizare? In opinia mea, concept supraestimat, care ti s-a culcat cu atatea sensuri de-a lungul anilor incat de o naivitate rara sa fii sa te mai increzi in valentele sale salvatoare. Si sa fim sinceri, nici noi nu am fost consecventi in dorinte. Vrem sa ne maturizam ca sa nu mai cerem voie, dar vrem sa redevenim copii cand ne trezim incarcati de hartoage, refuzam 'cu maturitate' provocari, dar ne copilarim cand vulnerabilitatea da bine. Etc.
De la o anumita varsta traim cu impresia ca ne-am oprit. Ne imobilizam constient pe un drum pe care ni-l infundam singuri cu molozul experientelor trecute. Nu ma refer acum la autolimitarile afective pe care le alegem din diverse temeri sau preferinte, nu trag semnale de alarma pentru detasatii emotional-culturali care umbla cu botnita ca sa nu-i mai doara cand si-o iau in bot urmatoarea data. Vorbesc mai ales de acea camuflare impotriva stuporii, acea caciula groasa pe care ne-o tragem peste urechi si care ne "protejeaza" de orice forma de manifestare a necunoscutului pe care l-am putea intrupa. Chiar sa fi secat in noi creativitatea cand vine vorba de capacitati reactive si interactive? Sa se fi epuizat numarul schimburilor chimice pe care le putem inlesni? Daca limitam cerebral potentialul uman de care dispunem, nu inabusim si avantul emotional care ne-ar putea eventual surprinde placut? Bine, posibil sa nu fie intotdeauna placut. Posibil sa ne vina sa sarim cu mare detenta, din plictiseala sau exces de entuziasm, si sa dam un consistent cap de tavan. Shit happens si nu cred ca mai are nimeni curajul sa nege asta. De aceea si instinctul de conservare de la sat a redevenit favorit in lupta cu noul romantism de oras. Mie ce mi se pare trist e ca determinismul a ajuns la moda (and I am a fashion victim after all), sufocand orice revolta a intrebarilor lipsite de raspuns. Incercarea de a uni prin linii imaginare un numar dat de performante pe care consideram ca le putem produce cu numarul infinit mai mare de diagrame ale hazardului se dovedeste o schematizare indescifrabila. Cum se face ca ne purtam ca si cum le-am aflat pe toate, ca si cum toate au topait pe pielea noastra la un moment dat in viata asta (teoretic ne aflam de abia la jumatatea ei), desi nu ne ocolesc ocaziile in care ajungem sa constatam tamp: "Nu ma asteptam..."
Trist este si ca de multe ori pana si livrarea pachetului cu bomboane este insotita de un zambet superior; ambalajul e transparent si stim noi, nu-i asa, ca aromele sunt limitate. Oferim indoieli si inghitim noduri. De ce? Pentru ca nu am mai pastrat loc curat decat pentru nostalgii.
As vrea sa ating umilinta gandului ca nu am ajuns la fundul cufarului, ca mai sunt acolo multe ipostaze in care ma vor imbraca povestile netraite inca. As vrea sa ma paraseasca aroganta actorului care are rolurile la degetul mic. Daca s-ar impiedica pe scena intr-un moment culminat si publicul ar avea revelatia realismului, aplaudand frenetic intruparea aproape de perfectiune a personajului?


Daca ajungi in Africa cu orizontul de asteptare ticsit de scene in care capul de afis este Saracia, ei bine, nu vei fi dezamagit. Biletul iti asigura vizibilitate frontala. Curand insa, iti vine sa intocmesti o lista cu amendamente: nu e lucie, ci cufundata intr-un strat de praf rosiatic. Care ii da un aer cald, parca prea primitor, si iti face ochii sa se micsoreze pentru a nu te departa de conturul esential anticipat. Pe care daca il parasesti, te temi ca va trebui sa-ti recunosti ignoranta si sa te inclini in fata fiecarei surprize care iti apare dupa coltul casei din chirpici.
Si lista continua...

24 noiembrie 2008

În Africa cocoşii cântă cu toată noaptea în cap

Alt experiment: trecut prin -2 grade cu fulgi mari şi apoi 34 de grade cu sezon tropical uscat în decurs de 8 ore. La ce mutaţii zen o fi recurs organismul meu ca să nu fugă în toate direcţiile? De fapt, poate se şi lasă uşor păcalit, se precipită un pic şi apoi intră entuziast în adventurer's mode.

Ce senzaţie de film să scrii într-o cameră cu zgomot şi fluturări de ventilator pe tavan, înconjurată de draperii ţipându-şi culorile dintre pereţi armonios scorojiţi şi cu 3 foarte mici insecte portocalii intrând şi ieşind de sub taste. Le-am adoptat cu mărinimie occidentală.
[bine, s-a tăiat la montaj faza cu netul la îndemâna şi chiar acces wireless dacă uită vecinul cheia in uşă].
Cocoşii anunţă fiecare oră, odată trecut de 12 noaptea. Să fie.

22 noiembrie 2008

Caraghios, dar in doi

Azi am experimentat pentru prima oară un tandem. M-a încântat din mai multe motive: pentru că am mers cu 20 de km/h pe o bicicletă ridicol de lungă într-un oraş unde în privirile celorlalţi (toţi pe biciclete, dotate anost cu o singură şa însă) nu am citit decât curiozitate sau admiraţie, pentru că e tare revigorant să faci lucruri pentru prima dată şi să ţi se confirme astfel că se (mai) poate, ar mai fi şi senzaţia aia de libertate împlinitoare cand zbori cu vântul în faţă şi îţi chicoteşte ceva înăuntru. Ideea tandemului însă mi se pare fascinantă. Veche, simplă, dar plină de sens. Pentru că îmi inspiră armonie perfectă. Dar nu perfecţiunea aceea statică, intangibilă şi în care nu cred. Implică un efort. Împărţit, savurat împreună, separat, alternând, în intensităţi diferite. Şi aici simt eu miez cu gust plăcut. Cât de liniştitor e gândul că există cineva care va continua atunci cand tu nu mai poţi, care va face un efort dublu ca să-ti dea ţie ragazul să îţi tragi sufletul şi apoi vei putea face la rândul tău la fel. Pe locul din spate, depinzi de cel din faţă, te relaxezi în funcţie de şerpuirile pe care le ghidează el, pluteşti pe ritmul lui, îţi poţi permite chiar momente de aiureală, poţi căsca ochii imprejur şi lua mâinile de pe ghidon că nu cazi. Vin şi dealuri în care trebuie să pedalezi mai cu spor, în care aportul tău e decisiv şi asta te bucură. Există chiar opţiunea de a seta anticipat intensitatea, împărţind egal sau inegal efortul între tine şi celălalt în funcţie de puteri, de voinţă sau vrednicia de moment. Şi uite aşa, cu prestabiliri sau rotind direct în pedalări care vin firesc ca o mângâiere în zori, înaintezi în doi, mergi peste, pe lângă, pe sub, treci prin tăceri şi în afara lor, traversezi prea rapid ca să ai timp să diseci bucăţile de viaţă pe care le străbaţi, prea lent ca să nu vezi frumuseţea drumului care vă străbate pe amândoi.
[Şi dacă analogia nu era suficient de evidentă, iată unde se poate ajunge de la forţările imaginaţiei.]

Nu cred să mă satur vreodată de câte o felie de început de iarnă pe străduţele unui orăşel nou, cu mirosul lui, cu întortocherile şi magazinele lui mici de la colţuri, cu pieţe care miros a bunataţi coapte, prăjite sau fierte cu nelipsita scorţişoară. În care îţi sufli în mâini îngheţate şi te uiţi tâmp în jur prin rotocoalele de aer cald pe care le produci, minunându-te de cele mai banale lucruri şi cufundându-te voluntar în atmosfera autocreată.

Aromă intuită în gură, aer crocant cu iz de lemn ars, pofte de anumite dispoziţii, apropieri, minunat contrast rece-cald, ţopăind in stomac, bucurie de copil anticipând cadouri. Aproape că aş bea vin fiert. Dar cred că o sa-l păstrez pentru mai târziu, o să amân senzaţia asta pentru când va putea fi atât de plină încât o să mi se pară aproape ireală şi asta îmi va da o uşoară ameţeală.

PS: Etimologic (lat.) tandem inseamnă şi "în sfârşit". Hm. Ştiam eu de ce îmi place.

21 noiembrie 2008

Nimic. Fară sfârşit

Nu-mi plac ieşirile. Pentru că termină. Şi nici trezirile. Din acelaşi motiv.

Cred că se dă importanţă supradimensionată încăperilor şi mult prea puţin pragurilor care le încep si le sfârşesc (pot coincide sau nu). O încăpere se definişte şi prin delimitări, nu numai prin conţinut. O poveste prea lungă de altfel.

Dacă am fi activi (vitali, tonici) am găsi mai greu cărări spre noi? Ne-ar mai interesa să le găsim? Ar fi poate suficient un film care să ne mişte sau un paragraf care să ne proptească câte un nod în gât din când pentru a ne satisface pofta de a fi singuri în noi? Mă întreb cum de imaginea acceptată de "sănătos", psihic, fizic, îmi inspiră gol interior. Chiar mă intreb, pentru că nu ar trebui. E totuşi o prejudecata plină de cusururi.

Oare când mi-am dat eu seama ultima oară (vreodată) de ce se întamplă cu mine? Nu-i vorbă, îmi zboară supoziţiile în cap în stoluri, dar o intuiţie ar ţinti mai bine sigur. Mă analizez aiurea de ani şi cu fiecare altă etapă devine evident că holograma din mintea mea trebuie reinventată . Nu văd însă incapacitatea asta în culori sumbre, îmi convine pentru că mă ţine departe de revelaţia autocunoaşterii ca produs finit. Incomplet?

19 noiembrie 2008

Crematoriul fantastic

Într-o lume lăuntrică a cărei lumină am avea tăria să ne-o asumăm, toate negările şi-ar căuta moartea precum iniţiatul piatra filosofală. Ar umbla nebune râvnind la pulberea care le-ar transforma nevrednicia în aur. Şi când aproape, şi-ar visa ultima agonie şi ar păşi demne. Împlinindu-şi destinul, şi-ar incinera cadavrele.

17 noiembrie 2008

Cinismul - desuet sau 'un clasic'?

Ce faci când ţi se urăşte cu binele?
[Te simţi pustiu si nespecial]


Ai tot ce-ţi trebuie? Da, dar mă simt superficial aşa, am şi uitat când am citit ultima carte...
Eşti iubit? Da, dar... parcă nu mai e ca la început.
Iubeşti? Da... cred. Adică da, da' parcă... asta să fie?


Ce faci când ţi se întâmplă ceva şi nu mai eşti bine?
[Suferi ca un câine şi te simţi special]


Eşti ok? Uhmm...am fost şi mai bine.
Hai mă, pe bune?! Nu-ţi bate capul, îmi trece mie...
Îmi zici dacă e... Cred că n-o să mai zic nimic nimănui o vreme.


Ce faci când îţi revii?
[Te oftici, te autointitulezi cinic şi îţi faci blog]

Cum mai eşti? Ehh, trec toate...
Bine deci? Mda.
Da' ce te-ai dat la fund aşa atunci? Băi, pe mine nu prea mă mai încântă chestiile astea. Chestiile, în general .
Îmi place de tine. Nu-ţi place, dar nu ştii încă.

16 noiembrie 2008

Delapidarea senectuţii

N-am găsit până acum resursele pentru a-mi aprecia vârsta cu seninătate. Nu ştiu dacă cineva o face cu adevarat vreodată. Fiecare noua vârstă calcă şi bătătoreşte impasibilă anii precedenţi, lasând regretele în responsabilitatea împlinitorului. Indiferent care cifră îi corespunde, ea elimină etape, finalizate sau nu, forţează luări de noi atitudini. Există fireşte diferenţe între modurile de raportare la propria-i vârstă ale fiecăruia. Pentru unii însemnătate au intervalele mai lungi
de 365 de zile, alţii îşi feliază timpul folosind lame subţiri si precise, mai vezi eternii impacientaţi cu un TO DO list impresionant sau alţii, ca mine, care se lasă învârtiţi continuu într-o buclă temporală refuzând să se dea jos din carusel. Persist în convingerea că undeva, cumva, într-un trecut nu foarte îndepărtat (dar suficient încât să fie înceţoşat) s-a produs în viaţa mea un decalaj hazardat între adevarata vârstă şi cea pe care se presupune ca aş fi împlinit-o. O greşeală regretabilă (şi sigur iremediabilă) care mi-a pus precoce în cârcă nişte ani pe care nu-i merit (şi cu toata trufia sinceritatăţii, nici nu-i arăt). Nu caut confirmări, nu vreau să forţez raţionări; îmi e de ajuns că această concluzie îmi oferă liniştea necesară. Şi, cum am mai spus-o, mecanismul alinător nu-mi este nicidecum străin.

Pentru mine ce contează şi a contat întotdeauna, reper de netăgăduit şi pecete a etăţii aducătoare de înţelepciuni, este apariţia firelor albe. Nu le văd, nu înaintez în vârstă. Ei bine, le-am văzut la un moment dat. Trei. La prima scânteiere de argint rânjind fix din mijlocul creştetului mi s-a facut un gol in stomac. M-am simţit ca în vârf de munte, de unde n-o mai poţi lua decât în jos. Nu mare mi-a fost mirarea când am observat că veniseră în grup, trei fufe ţinându-se de mână. Am inspirat, am facut apel la calmul care m-a consacrat, chiar am zâmbit în sinea-mi de slăbiciunea adorabilă de care tocmai dădusem dovadă. Apoi, fară zăbavă şi urmă de ezitare, le-am smuls. Cu tot cu alte câteva groupies înca verzi care se lipiseră naive de noile venite. Detalii.

Una dintre veştile cu adevărat reconfortante din ultima vreme, venită ce-i drept pe filiera unor posturi cu limbaj de Formula As, a fost aceea ca DOAR la persoanele vârstnice albirea părului este un proces degenerativ. La tineri se pare că fulgii de nea cu dinţi de oţel se datorează (e de fapt o cauzalitate fără scrupule, dar să păstram poezia) unor tulburări metabolice si hormonale pricinuite de anumite afecţiuni, induse practic de proaste obiceiuri .

Ieri, un nou capitol şi-a forţat intrarea. Am avut revelaţia dezarmantă a altor fire sclipitoare, sigur aflate la prima vizită, dar crescute parcă din cenuşa celor curmate în pruncie. Era prea mare înghesuială în dulap pentru a adauga şi alţi scheleţi, aşa că am decis să le graţiez. Şi oricum, nu m-am simţit niciodată mai împăcată cu dezechilibrele şi comportamentele mele defectuoase, care se rasfrâng iată şi în propria producţie de melanină. Albesc, fie, dar nu degenerez!

15 noiembrie 2008

Molecule de opiu

Am de multe ori înclinaţia de a privi cu sarcasm cuplurile, mai ales cele cu stea în frunte (steaua aia care ridică pielea conferind căutătura de cocker). Deşi accept teoretic excepţii, vădesc serioase dispozitii sentenţioase, în timp ce le mângâi plină de bunăvoinţă capetele încununate de dafinii amorului. Nu e vorba de frământările invidiei (chiar nu e) ci, în toată onestitatea, am insistent impresia că se li întâmplă în detrimentul zburdălniciei cerebrale. Şi iată, citesc undeva că fiecare emoţie declanşează secreţii hormonale fără ştirea creierului raţional. Aşadar există o situaţie în care organul gândirii poate lua o pauză; mai dă o indicaţie de pe tuşă, mai un joc de glezne să alunge frigul de repaus, ceva sprinturi să încălzească muşchii în caz de intervenţie forţată. Acestea în timp ce, pe teren, echipa A se împotmoleşte în endorfine, demonstrând evidente ieşiri din formă şi motivaţii lâncezinde. Nu zic, mi-am luat-o si eu, şi acasă şi in deplasare, dar nu pot să ignor întrebarea: Este oare vorba de o reală încetinire a funcţiilor cerebrale (prin lipsă de ocupaţie) sau doar de o îmbătare a lor cu diverse miresme năucitoare care fac inutil si frivol orice demers raţional? O fi posibil ca rolurile să înregistreze o neprevăzută răsturnare de însemnătate si să vorbim de conştientizarea unei alte surse de inteligenţă, un fel de UPS capabil să suplinească la nevoie scurtcircuitele hazardului? Hm. S-a şi concluzionat la nivele cu reputaţie, i-au găsit un nume care se vrea inclusiv: inteligenţa emoţională. Şi cică in
muşchii cordului au fost descoperiţi aproximativ 40.000 de neuroni capabili să controleze emoţii de 50-60 de ori mai puternice decât cele gestionate de către creier.

Mda. Sună incurajator, nu-i vorbă. (Şi da, va urma un dar). Dar începi să sesizezi anumite lipsuri, se rarefiază ascuţimile acelea pe care le stăpâneşti numai înainte de a te îngloda cu totul în aluatul vâscos care iţi ingreunează sinapsele şi care miroase ademenitor a vanilie şi rom. Şi amuzant este ca luciditatea nu te păraseşte odată cu capacitatea de a-ţi aduce si tu aportul la nişte biete medieri nervoase. (Cel puţin eu am spectacol asigurat). Asişti conştient, desigur tâmp şi cu drogu'n venă, la propriul declin. Şi ce faci? Asişti. Înghiţi analgezicul pentru că nu se ştie când te va durea tare capul următoarea dată. Stingi lumina la mansardă şi parcurgi plutind scările până in camera încălzită unde începi să te dezbraci încet, zâmbind, lăsând pe jos straturi de vanităţi si replici geniale care n-au apucat să fie folosite.

14 noiembrie 2008

Însufleţire

De jure fiecare este stăpân cu acte în regulă pe bucăţica lui de aer. Împărţeala a fost corectă si proprietarii au la dispoziţie suficient, ba există chiar rezerve în caz de hiperventilaţie. De facto, evident, povestea se animă: fiecare se porneşte în căutare de aer al aproapelui. Întindem gâtul în toate direcţiile, lărgim nările, inspirăm cu nesaţ şi încercăm să vedem cum se simte aerul altuia. Fenomenul se petrece atât la un macro-nivel, susţinut de curiozitaţi mai mult sau mai puţin
naive, cât mai ales în cercuri restrânse, unde deseori cunoaşte mutaţii. Şi la aceste cercuri anume mă refer în continuare.
Încercând sa traduc "bucăţică de aer" aş descrie acea suprafaţă invizibilă care îi permite individului să-şi mişte liber dispoziţiile, să se scalde în ce umori îi varsă lui clipa prezentului, să se ascundă sau să iasă de sub propriile umbre, sa-şi desfire ghemul singurătaţilor atât cât crede si simte el că poate. Şi nu aloc aici spaţiu deviaţiilor comportamentale sau de personalitate, ci doar acelei autonomii naturale a fiecăruia asupra valenţelor care îl fac om. Nu suntem fiinţe liniare şi, implicit, forfota creează energie. Dar ea nu s-ar traduce prin disonanţe decât în urma frecării de ceva care nu-şi are locul acolo. Se înregistrează fricţiuni tocmai pentru că undeva, cineva, a încalcat o limită, s-a arogat membru al domeniului altcuiva. Şi nu m-aş limita aici la sensul încălcării intimităţii. E mai mult de atât. Deseori, emoţional sau pur şi simplu mecanic, ne identificăm cu aerul altora, eliminăm demarcaţia naturală şi 'spaţiul' (cumulul dinamicilor personale) devine interacţional, nu doar o simplă alăturare armonioasă. Se dispută, se târguieşte, se solicită. Eu nu mai simt cum simţeam în lipsa ta pentru că nu îţi infestasem înca aerul, nu îţi vândusem încă responsabilitatea asupra afectelor mele. Spunem: "Mă faci să mă simt..." in loc de "Eu mă simt pentru ca tu faci...". Ne slăbim de bună voie imunitatea înghiţind viruşi care nu ne vizează.

Sunt departe de a face elogiul detaşării sau al egoismului aici. Dimpotrivă. Este însă atât de neverosimilă ideea de a dărui suflu fără expectativa care îl precipită? De a-ţi apropia faţa de a altcuiva până cand suflările calde se mângâie, rămânând în acelaşi timp independente? Nu pierdem oare atât de mult din celălalt dacă ne concentrăm atenţia pe a-i număra respiraţiile până ajunge la cea care considerăm că ni se cuvine?


Iar genul ăsta de vulnerabilitate inspiră şi confirmă.

12 noiembrie 2008

Pe sârmă, dacă te ţii de mână, unu' e sigur în aer

Ia să vedem, cine ştie ce este păcălitul ca mod de viaţă? "Eu, eu Doamna, eu vreau să zic!!!" Nimeni? [*în picioare, sprijinindu-se cu cotul de bancă si cu mâna cealaltă lungită la maxim*] Bine, văd că nu am cu cine. [*descumpănire; prăbuşit cu oftat zgomotos*] Vă avertizez că de azi înainte cine nu vine cu lecţia îndurată nu intră la oră! Să n-aud discuţii şi smiorcăieli! Păi ce, aţi intrat degeaba la clasa specială?

Cred - şi strâng din dinţi când afirm asta - că păcălitul este intrinsec vieţii. La fel de important ca serotonina dimineţilor şi pasta de dinţi cu fluor, de aceeaşi însemnătate cu creanga înfiptă în groapă pe timp de ploaie sau căsnicia în afara dragostei, cu nimic mai prejos decat diminutivele (cu mimica citrică însoţitoare) în caz de vizită la nou-născut sau rafturile auto-reglabile/cărabile/fecundabile de la Ikea. El funcţionează cu sau fară succes la diateza activă ("Normal că am auzit de BDSM... daaa ce, vrei să-ţi schimbi serviciul?"), cu real potenţial la diateza pasivă ("Şi mi-a zis să nu-l sun nici eu fată, ca aşa i se face dor"), dar cu precădere si postcădere, la diateza reflexivă. Aici se întrec talentele. Exemplele personale ar curge gârlă şi mă tem ca s-ar revărsa pe alte domenii, prin urmare încerc să mi le înghit. Poate spicuim cu alte ocazii. Dar să dau cu spatele la generalismele de suflet: a te păcali devine natural şi curând începeţi să vă tutuiţi. Ajungi expert pe masură ce provocările se îngrămădesc, care mai de care mai atrăgătoare. Şi vrei, aşa de tare vrei să nu fie păcaleală aia care te ameţeşte cu vorbe dulci cum că meriţi. Nu, nu meriţi. Dar tocmai de aceea, când primeşti (după criterii mult peste înţelegerea ta de cimpanzeu), îţi vine să te dai cu capul de perete infinit. Mic şi graţiat, te sui din nou pe sârmă si faci pasul. Dacă ai începe cu dreptul de data asta? Cum ar fi? Deci cum ziceam... intrinsec.

Mă dă pe spate aparenta contradicţie dintre titlu şi ton melodic. Poate n-ar trebui. Dar sunt cumva pe repeat între 2:10-2:20.

11 noiembrie 2008

'Death By Chocolate'

E amară. Şi te scoate din gloata celor care îi îmblânzesc gustul aspru cu lapte. Dacă aştepţi puţin şi o plimbi prin gură, încet... îi dai timp să-şi imprime voluptatea în ţesutul umed, până ţi se târăşte prin tot spectrul gustativ, se infiltrează în gingii şi enzimele ţi-o insinuează treptat în sânge... începi să-i doreşti savoarea malefică, o vrei a ta; te abandonezi, rob nebun, dulceţii reinventate.

10 noiembrie 2008

(nu râde) Eu mai scriu

Odată cu mutatul bulinei în cerculeţul Anybody mi-am inaugurat oficial subdiviziunea b, capitolul Scrisul ca metodă fără scop, din lucrarea de amploare demonologico-dionisiacă: Viaţa numărul III. A fost o adunare plăcută şi aşezată. Eu am condus oficiile, evident, tăiat de panglică, speech, aplauze şi toate cele. De restul - răcoritoare, fursecuri, pahare de plastic, aşezatul invitaţiilor şamd - m-am ocupat în schimb eu. Am vrut aşa mai intim, fără tam-tam. *cork it, I'm feelin' nauseous*

Mă dezbrac in semiobscuritate (bine, există şi alcool) şi ocolesc responsabilităţile ca pe jaloane. Îmi mâzgălesc frustrările până rup foaia, dar e foaia mea şi mâine o fac uitată în baie dacă vreau. Apoi tastatul. Îmi place ce să zic, backspace mi-e ca un frate; cu enter mai am incă suspiciuni, dar se dă el pe brazdă. Şi ca să ajung la miezul mult aşteptat, se pare că o schimbare radicală de look nu e suficientă întotdeauna. OK, mi-a săltat un pic nivelul adrenalinic pe moment, asigură înca o masă pe zi ego-ului, dar parcă mai e loc de ceva. Şi cum în ultima vreme mai mult se traduce şi prin mai riscant, cum au început să ma încânte bolnăvicios grămezile organizate de diverse suferinţe (don't you just love paper cuts?), însoţite de cel mai onest simţ al datoriei, m-am hotărât să îmi atac mişeleşte pudibonderia. Nădăjduind, pe această cale, să înlesnesc acel pas înainte 'de după' care se întâmplă prin asumare. Am făcut un pic de curăţenie, mi-am revizuit interese, înclinaţii, am ezitat, tergiversat, negat, am împins sub pat ce nu se cade a lăsa la vedere şi..... n-am ajuns la nicio concluzie. În consecinţă, am decis să ma dedic mai serios snowboarding-ului.

Îmi daţi voie să-ţi zic tu?(*)

Îmi vine greu să spun că îmi vine greu să fiu eu. Şi asta mă descrie supărator de bine. Există prea multe straturi în orice şi orice devine la un moment dat insuficient. Îmi vine să mă scuz că nu pot mai mult, cultivând în paralel convingeri că sunt, cu siguranţa, mai mult. Totuşi, dacă. Dacă mi s-a dat spre îndurare tortura cea mai aspră, aceea de a fi pocnită frontal, la momente bine stabilite, de o luciditate precisă şi detaşată ca o intervenţie chirurgicală: Ştii ce urmează să zic, nu? Exact.
Ehh, dar iată, în senzuala-i suprapunere, cum paşeşte himera preferată, draga de ea! Îmi susura şerpeşte în ureche si mă conduce în piruiete până la uşa unde, înecată fiind de emoţie, nici nu resimt şutul tovărăşesc in fund. Noroc că-s conciliantă de fel. Îmi las amăgirile să se întoarcă la mine, le văd spăşite, nu le blamez, nu le imput rătăcirile. Că dacă noi intre noi nu ne înţelegem, atunci cine?

Deci eu, ca la început de acest drum. Că veni vorba, mă tot aflu la început de drum de cel puţin 7 ani jumate. În ultima vreme, s-a înteţit sentimentul. Cu cât cresc (doar bătrânii îmbătrânesc, da?) cu atât mai languros mă cuprinde emoţia debutului. Fir-ar să fie, sare CD-ul tocmai la intro. Prin urmare, va trebui să trăiesc până la cel puţin 90 de ani (and counting) pentru că nu am apucat încă să merg cu rucsacul în jurul unui ceva, nu m-am îndrăgostit la prima vedere cu follow-up, cititul curge încă cu întreruperi greu admisibile, muzica... oh yeah, mâzgălitul a intrat se pare într-un perpetuum stand-by, scrisul se prostituează pe temir-unde, să nu mai vorbesc de teancul de naivităţi care nu şi-au luat încă pumnul meritat în dinţi etc. Dar asta e o poveste de spus într-o altă noapte, la lumina unui felinar roşu.
Revin. Că mi-e greu să fiu eu nu poate fi decât de bun augur, problema intervine atunci când nu ştii de unde să o apuci. Nu tu o tulburare obsesiv-compulsivă să iasă curat, nu tu o anorexie mai de Doamne ajută, hai mă, dă-mi o agorafobie ceva...Ţi-ai gasit. Mă bălăcesc la mal în sporadice anxietăţi de conjunctură, perimate spleen-uri existenţiale şi o gastrită seacă ca o albie din Darfur. Nimic să mă scoată din anonimat. Şi să mă port ca mine imi rezultă peste mână. Pentru că nu ştiu cum. M-am perindat prin atâtea mine că nu-mi mai e clar dacă sunt una şi bună sau ne fâţâim mai multe uşuratice. Nu văd link pentru alternative, aşa că rămân pe loc. Silabisindu-mă.

*titlu luat de aici