26 aprilie 2009

O geană în zbor

Chi 'l vuol veder, convien che prima mora.

Acest text nu va fi şters de mine, nu îndepărtez surplusul, suprim de data aceasta vanitatea negării. I-l dăruiesc arhitectului aşa brut, pentru că el ştie preabine să intuiască Forma din blocul de piatră. Umil model, nu pot decât spera la virtuozitatea şlefuirii.
Am spus acum ceva vreme că vreau să inventez greşeli de unică folosinţă şi să le împart. Apoi i-am dat un nume (Proiectul G.U.F.) şi l-am rătăcit printre amânări. Pâlpâind încă pe undeva, cuvintele au fost reînsufleţite de o proaspătă suflare.

Drumul spre Greșelile de Unică Folosință e de fapt drumul spre perfecțiune, spui tu. Pentru mine drumul în sine e, primordial, spre cunoaştere. Este trăirea imperfecţiunilor şi prin aceasta, e demascarea alterităţilor, lepădarea de straturi mincinoase, este gnosis prin carne şi simţire. Cum să dau eu măsura perfecţiunii, cum să o pot urmări constant şi real dacă la indemână nu-mi sunt uneltele ei? Ştiu în schimb cum se simte cruzimea greşelii, ştiu că ea e cea care îmi zgârie vederea şi-mi însângerează adevărul. Iar până când ştiinţa catafatică nu-mi va trece din logos în trăire, nu-mi rămâne decât să-mi proiectez ridicarea ştergând căderi, una câte una.

O greşeală de unică folosinţă trebuie să îndeplinească şi sensurile particulare ale cuvintelor alăturate. Astfel, irepetabilitatea este o condiţie indispensabilă şi, în acelaşi timp, provocarea cea mai de seamă. Repetată, o greşelă îşi trădează potenţialul de treaptă în urcuş. Folosinţa nu decurge însă numai din profanul utilizării unice, o greşeală eliminată şi atât nu ar avea nicio valoare în lipsa fertiliţăţii, a revelaţiei pe care trăirea ei o forţează.

...o gaură albă este cea care absoarbe întunericul, este foarte periculoasă pentru umbre dar, din cauza aceasta, dăunează și unei priviri rafinate care nu poate exista în afara penumbrelor. Cum mai poți aprecia, în cazul invaziei de găuri albe, frumusețea lumii? Dar cum ştii că ce pentru noi înseamnă frumuseţea lumii, nu e doar o palidă, înceţoşată răsfrângere a unei singure raze, pe care numai umbra o poate contura? Desigur, întregul ne-ar orbi acum, nepregătiţi, pendulând ingenuu între stropul de har şi voluptatea căderii. Dar poate că odată cu ultima greşeală nemaigreşită, am înţelege că perfecţiunea e perfecţiune tocmai pentru că lipsită de orice cusur la care ne-am putea gândi (deci şi plictiseală, platitudine etc.) şi cele la care nu ne putem gândi.
Ma tem că unui rău alterat prin repetiţie nu i se poate opune, în absolut, decât un bine schilod.

Pe de altă parte, nu m-am apucat încă de inventat nimic. Înainte de a crea şi implicit, a mă expune mediului contaminat, am nevoie de timp să mă imunizez. Şi nu o pot face decât greşind greşeli în continuare, chiar cu riscul de a cădea în păcatul nedisimulatei încântări.


PS: Voi adopta şi eu poemul de sâmbătă/duminică. Dar va fi (şi) sub forma aceasta.

24 aprilie 2009

Mirare lunatică

Ce a fost mai întâi? Muzica mi-a încălecat starea, şi-a înfipt pintenii în coastele ei şi a vlăguit-o până a adormit în picioare? Sau. O simţire latentă a luat cunoştinţă din sunetul muzicii şi s-a ridicat în mine ca la fluierul unui fachir?

Sufletul are aprioric o vârstă imuabilă? Că al meu se joacă de-a Baba-Oarba cu anii cei serioşi, constrângători şi fecunzi.

De ce ne-răbdarea e cea nativă şi creşte în orice buruieniş, iar răbdarea se cultivă? Sau au fost despărţite la naştere?

Cum de lumea urmează orbeşte Timpul şi se încrede în el când nimeni nu l-a văzut sau simţit vreodată? Ce e în afară de nişte praguri?

Cel mai uşor identificabil sentiment când te simţi fericit este cel de teamă de/şi culpă. Restul unde e tradus?

20 aprilie 2009

De aceea

Hristos a înviat!

15 aprilie 2009

...on the G string*

Pare totul insuportabil de uşor, plutesc obiecte în jur, gânduri perfect inconsistente, oameni fără cap se ocolesc ireproşabil, lumea trăieşe consecinţele unei inundaţii interplanetare.
Orice ating, se mai îndepărtează un centimetru. Am renunţat, strâng în pumni apă şi aer.
Vis sideral: sunt de carton, mă îmbib, absorb idei şi amoruri zburând fără autor în beţia imponderabilităţii.

O greutate e uneori atât de necesară. În apăsare, să comprime crevasele lăsate de rostul plecat cine ştie unde şi pentru câtă vreme.

[*]

13 aprilie 2009

O vizită normalităţii

Am păcălit-o. M-am şters frumos la uşă şi am intrat încălţată. Nu cred că s-a prins cineva că vin de departe.
Scurt şi prozaic, spicuire.

Nişte zile pline ochi de ore petrecute în semicerc, o notă maximă, o diplomă în plus, un ego îmbărbătat.

În sfârşit, o casă. Nu a mea, dar (doar) a mea. În sfârşit, după ani de jinduire, am pictat un perete.

Poftă de scris, dar mereu inoportună. Alungată de prea multe ori, m-a părăsit. Acum storc scris din mustrări de conştiinţă.

Două încrucişări, în zone diferite, după mult mers în linie dreaptă, neîntreruptă. Niciuna semaforizată, rămân pe loc şi-mi pun muzică în maşină. Ceva se va întâmpla. Ori se goleşte intesecţia, ori ies eu din normalitate, ori - oroare! - intru şi rămân.

Săptămâna Asta aş vrea să interpretez doar chinestezia sufletului.

8 aprilie 2009

Involucrativ

Ce închipuire fantezistă să crezi că te-ai avut vreodată. Că ai fost în stare să-ţi cunoşti cuprinsul şi că vei putea cândva să te citeşti până la capăt. Prezumtiv, poţi să ştii ce faci, poţi chiar să îţi doreşti să faci mai mult. Speri să fii, însă vei muri reacţie.
Nu lipsa celorlalţi e singurătate, nici ocolirea lor. Neantul perceptiv al propriei persoane este. Atunci când doar o umbră pe perete provoacă un tu, irepetabil de altfel. Căruia celalat tu, inaptul cu intenţii, îi dă somn şi murături.

1 aprilie 2009

Închide ochii şi ciocneşte-mă de tine

Vreau ca una din totalitatea de posibilităţi care sunt să se izbească crunt de una din totalitatea de posibilităţi care eşti şi - năucitor - să fie chiar aceea, unica, care se potriveşte. Să ni se întretaie variantele exact în punctul dinainte de orice ireversibil, prinzâdu-ne împreună clipele ca o broşă între două revere. Să rămânem aşa, sigilaţi într-o perfecţiune care nu seamănă cu nimic, numai a mea pentru că numai a ta, prototip perpetuu al coincidenţei desăvârşite.
Apoi, putem să ne şi îndrăgostim.