13 august 2009

Mulţumesc celor care au pierdut timp preţios citind cuvintele şterse aici.

Sfârşit şi lui Dumnezeu laudă!

26 iulie 2009

Suspin oblojitor m-a învelit şi-am dormit


Uneori degetele vroiau să lase în urmă o tresărire. Ca asta. Atunci (tran)scriam fără habar jeluirea unei doine desluşite de undeva din zori îndepărtaţi, dintr-un turn ridicat pe o larmă asurzitoare. Un dor de taină şi-o tânguire, atât de dulci că numai un oftat le poate încăpea.

Un neştiut ce mă recunoaşte, dintotdeauna, care mi se opune în ciuda-mi şi care mă plânge, m-a plâns.
Eu am fost cea dintâi care nu a înţeles.

8 iulie 2009

Un azi

De câteva zile îmi hărţuiesc ducerile şi întoarcerile, aproape intolerabile în vioiciunea lor aseptică. Sincronie stăruitoare de smerenie şi măreţie , mii de sori aliniaţi pălmuiesc când de pe o parte când de pe cealaltă, întorcându-mi obrazul nemaiîntors. Retina înghite tot ce ciocneşte cu lăcomia supravieţuitorului, culoare, formă, densitate, vivacitate, extenuare şi dor, mai ales dor. Din ochi coboară înăuntru şuvoi de simţire nemestecată, pironind moliciunea în colţi dureroşi de fericire.


*imagini semi-furate cu telefonul mobil, în mişcare. remuşcări n-am.

18 iunie 2009

dialectica împăcării

să înţelegi tristeţea existenţei este şi punctul de maximă fericire pe care-l poţi atinge. inversul, mai mult decât deductiv, este în aceeaşi măsură valabil; tristeţea primordială vine din cunoştinţa mărginirii. cele două se întâlnesc, anulându-se în punctul ultim de intensitate cognitivă. abia atunci, sfârşitul zbuciumului şi al zădărniciei.

7 iunie 2009

Empirism infailibil

Cum poţi să mai crezi că omul moare tot odată?

1 iunie 2009

Implorarea realităţii. Interludiu

Trebuia să întorc pagina să invoc o continuare. Nesilit. Evolutiv. Am rămas, în schimb, recitind aparent metodic, mimând interes atât cât a fost posibil, până când nici eu n-am mai putut suporta mirosul credibilităţii descompuse; recitind apoi narcotic rânduri născute din curiozităţi îmbalsămate; recitind - în fine - convulsiv, din ce în ce mai rapid, înglodând în retină litere şi spaţii, zgâriind-o cu sensuri osificate, până ce oscilaţia isteriei spasmodice a căpătat viteză imperceptibilă şi s-a transformat în împietrire.

Nu ştiu ce moare mai întâi: voinţa, spiritul contradictoriu sau argumentul. Cert şi ireversibil însă, de sub lânceziri şi tremolouri obscure, şi-a împlântat buricul printre suprapuneri de amprente unsuroase. La unii apare cursiv-caligrafic, la mine iese cu paragrafe turtite, din forceps.
Următorul capitol.

Peste toate incompatibilităţile, facilă şi nerăscolitoare satisfacţie: e minunat sa nu răspunzi la telefon de ziua ta. În fond, o neglijabilă erată personală.

13 mai 2009

[titlu dispărut chiar înaintea publicării]

Guma mea a luat-o razna. Şterge cu frenezie tot, de peste tot. Elimină brut, fără a mai discerne între straturi, se apasă greu, fracturând suprapunerile cu talpă implacabilă. Odată cu nebunia i s-au ascuţit simţurile: adulmecă urme de emoţie şi cum simte vreuna fertilă, se năpusteşte asupra ei şi îi devorează lăstarii. Atât de sinistru şi-a rafinat vânătoarea, încât acum condamnă şi execută aprioric - intuind potenţial de întrupare, ucide şi conturul încă nenăscut.

Iar eu stau rezemată şi-i privesc delirul nihilist. Cu obrazul uitat în palmă şi ochii duşi în spatele hârtiei mutilate, îmi tac cuvintele unul câte unul. Făcându-le în sfârşit dreptate.

foto

10 mai 2009

Poemul sfârşitului săptămânii - 3

You don't survive in me
because of memories;
nor are you mine because
of a lovely longing's strength.

What does make you present
is the ardent detour
that a slow tenderness
traces in my blood.

I do not need
to see you appear;
being born sufficed for me
to lose you a little less.

Rainer Maria Rilke, Interior Portrait
Traducere de A. Poulin din Poèmes français (1935)

Portrait intérieur

Ce ne sont pas des souvenirs
qui, en moi, t'entretiennent ;
tu n'es pas non plus mienne
par la force d'un beau désir.

Ce qui te rend présente,
c'est le détour ardent
qu'une tendresse lente
décrit dans mon propre sang.

Je suis sans besoin
de te voir apparaître ;
il m'a suffi de naître
pour te perdre un peu moins.

7 mai 2009

Undeva, am lăsat un apus







M-a străfulgerat abia acum. De 4 luni eu nu mai am cer.
Cum e posibil să nu-mi fi dat seama?! De când m-am întors mi se refuză jumătatea de sus a lumii! Mă învârt cocoşată prin gâtul uscat al unui monstru de beton, mestec pasta de pietriş regurgitată de el, reciclez în plămâni salivă evaporată şi praf.

Căutând cu îndrăzneală în sus, după cum o răsfăţase cerul de dinainte, privirea s-a izbit de prima grindă. A continuat, din nou a zvâcnit dureros sub impact. S-a zbătut isterică în toate direcţiile, lovindu-se de ziduri până le-a învăţat. Cu fiecare zi au supus-o mai mult, a şi uitat că într-o vreme vedea curcubeul de la un capăt la celălalt. Acum retina creează neîntrerupt pătrate.

După o zi în care m-am dizolvat în toate obiectele de care m-am lipit, mi-am regrupat cu greu atomii din canapeaua roşie pe care îmi mutasem zacerea , am ieşit pe balcon şi am căutat luna plină. Mi-am dat seama că, de nu mi-ar fi dovedit-o înaltul altor tărâmuri, puteam crede că e o legendă. Aici nu e nici cer s-o ţină în palme.

4 mai 2009

Să fie gripă!

Cât de plăcut-vaporoase mi se par zilele când corpul mi-e îmbiat de o slăbiciune străină, din afară...
Primesc iată în dar o cupă în care pot să-mi torn vinovăţia. În picuri grei şi ipocriţi îndes şi poticneli şi scuze şi lene şi alint.
O, de mi-ar reuşi - încă o zi măcar - să-mi fie conştiinţa astfel turmentată, îndur şi febra, şi-ameţeala şi mucoasa!

Azi, memorie despuiată

Aveam 16 ani, putere de decizie şi o sticlă de votcă cu gust de piersici. Pe ultimele două le-am epuizat până în miezul nopţii. Mi-am împărţit fervoarea din gură în gură, cu unduiri de silabe înşelătoare şi limbi aromate, mi-am umplut golurile cu sunet şi penumbre galben-disco. Invadasem noaptea şi mă agăţam cu dinţii de fantasmele ei.
Un flash de luciditate sau poate doar lumină şi m-am văzut înconjurată de pitici. Păreau destui, întunecaţi de umbră sau de mamă, îmi rânjeau simetric agăţându-se de mine cu mânuţele lor mici, cu unghii fosforescente. M-am scuturat, am evadat la baie şi am revenit cu întăriri. Din preajma sau din mintea mea, nu ştiu, s-au risipit.
Alt flash mă surprinde încolăcită în jurul unui torace dansant, în aer, pipăind cu mâinile spatele mişcat de ritmuri incerte. Un relief cu textura ciudată îmi îngheaţă explorarea - era un pistol. Sebastian studia teologia si vroia să se facă preot.
Al treilea tablou al aceleiaşi nopţi fecunde mă înghesuie într-un pat single, lângă băiatul/bărbat visat, flancat de o prietenă cu care - se pare - împărţeam visul. Dialoguri frivole, atingeri candide, uşor nervoase, împărţite echitabil de el spre stânga şi dreapta, cu temporare slăbiciuni părtinitoare de-o parte sau de alta, ne-au condus chinuit spre somnul amânat. Pe el nu mai ştiu cum îl chema, dar era bizar, iritant de frumos şi avea o căţea dog-german pe nume Carla, vopsită roz.


La 12 ani după acel 1 Mai, puterea de decizie a cerut linişte. Notele suprarealiste, abia perceptibile, au avut iz de stejar Brâncovenesc şi coloraturi de soprană.

2 mai 2009

Poemul sfârşitului săptămânii





Îmi vine să încep toate frazele cu vreau. De fapt, cred că într-o lume care n-ar cunoaşte deviaţiile autenticului, toţi ar începe frazele aşa. Cu tot barocul semantic, restul verbelor ispăşeşte robia secundarităţii. Raportate la vreau, sunt fie stimul, fie efect.
Nu o fac pentru că, din deprindere sau teamă, îmi îmbrac orice impuls în hainele relativităţii. În mine, în tine, dorinţa sfidează însă goală, întinzându-se lascivă peste cumpătările debile şi improvizând nesistematic pumni în stomac.

26 aprilie 2009

O geană în zbor

Chi 'l vuol veder, convien che prima mora.

Acest text nu va fi şters de mine, nu îndepărtez surplusul, suprim de data aceasta vanitatea negării. I-l dăruiesc arhitectului aşa brut, pentru că el ştie preabine să intuiască Forma din blocul de piatră. Umil model, nu pot decât spera la virtuozitatea şlefuirii.
Am spus acum ceva vreme că vreau să inventez greşeli de unică folosinţă şi să le împart. Apoi i-am dat un nume (Proiectul G.U.F.) şi l-am rătăcit printre amânări. Pâlpâind încă pe undeva, cuvintele au fost reînsufleţite de o proaspătă suflare.

Drumul spre Greșelile de Unică Folosință e de fapt drumul spre perfecțiune, spui tu. Pentru mine drumul în sine e, primordial, spre cunoaştere. Este trăirea imperfecţiunilor şi prin aceasta, e demascarea alterităţilor, lepădarea de straturi mincinoase, este gnosis prin carne şi simţire. Cum să dau eu măsura perfecţiunii, cum să o pot urmări constant şi real dacă la indemână nu-mi sunt uneltele ei? Ştiu în schimb cum se simte cruzimea greşelii, ştiu că ea e cea care îmi zgârie vederea şi-mi însângerează adevărul. Iar până când ştiinţa catafatică nu-mi va trece din logos în trăire, nu-mi rămâne decât să-mi proiectez ridicarea ştergând căderi, una câte una.

O greşeală de unică folosinţă trebuie să îndeplinească şi sensurile particulare ale cuvintelor alăturate. Astfel, irepetabilitatea este o condiţie indispensabilă şi, în acelaşi timp, provocarea cea mai de seamă. Repetată, o greşelă îşi trădează potenţialul de treaptă în urcuş. Folosinţa nu decurge însă numai din profanul utilizării unice, o greşeală eliminată şi atât nu ar avea nicio valoare în lipsa fertiliţăţii, a revelaţiei pe care trăirea ei o forţează.

...o gaură albă este cea care absoarbe întunericul, este foarte periculoasă pentru umbre dar, din cauza aceasta, dăunează și unei priviri rafinate care nu poate exista în afara penumbrelor. Cum mai poți aprecia, în cazul invaziei de găuri albe, frumusețea lumii? Dar cum ştii că ce pentru noi înseamnă frumuseţea lumii, nu e doar o palidă, înceţoşată răsfrângere a unei singure raze, pe care numai umbra o poate contura? Desigur, întregul ne-ar orbi acum, nepregătiţi, pendulând ingenuu între stropul de har şi voluptatea căderii. Dar poate că odată cu ultima greşeală nemaigreşită, am înţelege că perfecţiunea e perfecţiune tocmai pentru că lipsită de orice cusur la care ne-am putea gândi (deci şi plictiseală, platitudine etc.) şi cele la care nu ne putem gândi.
Ma tem că unui rău alterat prin repetiţie nu i se poate opune, în absolut, decât un bine schilod.

Pe de altă parte, nu m-am apucat încă de inventat nimic. Înainte de a crea şi implicit, a mă expune mediului contaminat, am nevoie de timp să mă imunizez. Şi nu o pot face decât greşind greşeli în continuare, chiar cu riscul de a cădea în păcatul nedisimulatei încântări.


PS: Voi adopta şi eu poemul de sâmbătă/duminică. Dar va fi (şi) sub forma aceasta.

24 aprilie 2009

Mirare lunatică

Ce a fost mai întâi? Muzica mi-a încălecat starea, şi-a înfipt pintenii în coastele ei şi a vlăguit-o până a adormit în picioare? Sau. O simţire latentă a luat cunoştinţă din sunetul muzicii şi s-a ridicat în mine ca la fluierul unui fachir?

Sufletul are aprioric o vârstă imuabilă? Că al meu se joacă de-a Baba-Oarba cu anii cei serioşi, constrângători şi fecunzi.

De ce ne-răbdarea e cea nativă şi creşte în orice buruieniş, iar răbdarea se cultivă? Sau au fost despărţite la naştere?

Cum de lumea urmează orbeşte Timpul şi se încrede în el când nimeni nu l-a văzut sau simţit vreodată? Ce e în afară de nişte praguri?

Cel mai uşor identificabil sentiment când te simţi fericit este cel de teamă de/şi culpă. Restul unde e tradus?

20 aprilie 2009

De aceea

Hristos a înviat!

15 aprilie 2009

...on the G string*

Pare totul insuportabil de uşor, plutesc obiecte în jur, gânduri perfect inconsistente, oameni fără cap se ocolesc ireproşabil, lumea trăieşe consecinţele unei inundaţii interplanetare.
Orice ating, se mai îndepărtează un centimetru. Am renunţat, strâng în pumni apă şi aer.
Vis sideral: sunt de carton, mă îmbib, absorb idei şi amoruri zburând fără autor în beţia imponderabilităţii.

O greutate e uneori atât de necesară. În apăsare, să comprime crevasele lăsate de rostul plecat cine ştie unde şi pentru câtă vreme.

[*]