30 ianuarie 2009

La limita dezacordului

Sunt demult o frază cu topică nefirească. Verbalizările mele se închid mereu în cerc perfect, pun virgulă acolo unde ştiu că trebuie, însă mi-e evident că asta e mult mai puţin sesizabil decât bâlbâiala care-mi descrie realitatea. Nu pot nici să evaluez dacă îmi merge bine sau rău fiindcă ceaţa analizabilă alterează măsura reală a lucrurilor. M-am crezut mereu o optimistă şi poate sunt, dar cumva am rătăcit legătura dintre debilitatea prezentului şi un potenţial mai coerent. Nu ştiu să mă fac cunoscută, de câte ori încerc (şi ce mult am vrut uneori) încep cu câteva straturi prea jos şi nu se înţelege nimic. Rămân avatarul pe care cei apropiaţi l-au dedus din ipostazele mele sociale şi antisociale. Tot ce vreau să ating presupune scindare, mă rup în două de câte ori îmi doresc ceva pentru că îmi doresc mereu ceea ce ştiu că îmi va aduce desfătare şi amar în doze egale. O vreme m-am oglindit în ochii altora, credeam că aia sunt în mare parte şi nu-mi amintesc prea multe chestionări autoaplicate. Acum mă văd la kilometri distanţă de ce percep ceilalţi. N-am devenit nici mai interesantă, nici mai complexă, m-am trezit doar cu nişte mutaţii interioare şi o stângăcie în a avea grijă de mine. Îmi place expansivitatea mea, spontaneitatea îmi trezeşte mirări admirative, chiar aş vrea să fiu ca mine. În orice iau startul la dublu, în două direcţii diferite. Scriu acum, ciudat, cu cea mai pură detaşare, dar în acelaşi timp mă irită teribil tonul negativ şi critic. De unde efervescenţa asta depreciativă din ultima vreme?
Ce tare am obosit să mă descompun în propriile clişee.

28 ianuarie 2009

Aşa, ziua, n-ai zice...

Eram într-un magazin gen supermarket, mă uitam aplecată la o colivie cu peruşi. Mi-era foarte drag de ei şi întindeam degetul să mă ciupească printre gratii. Cu mare mirare observ la un moment dat, în aceeaşi colivie mai spre dreapta, singură pe o scândurică, o vietate plată ca o lipitoare un pic mai mare, care ştiam că e căţel. Ce caută un căţel în colivia cu peruşi, săracul.... Mi s-a făcut o milă imensă de el şi am vrut să-l iau cu mine. Parcă avea nişte ochi mici plângăcioşi sau îi inventasem eu unii.
Prietenii pe care îi ştiam lângă mine: un cuplu de americani, Lili din Gambia şi David, frumos, gay, irlandez. Se opuneau scoaterii animăluţului din cuşcă, dar mie pieptul mi se golise de inimă şi n-aveam încotro. L-am scos şi am plecat cu el/ea în palmă. Mă uitam şi aşteptam să-şi dezmorţească nişte picioare sau aripi de sub blăniţă. Pentru câteva secunde onirice s-a transformat în biscuit învelit în ciocolată de mărimea unei brichete şi am muşcat din el de mai multe ori. A revenit. [Imagine pe care nu ştiu unde să o lipesc: David ţinând în palma lui căţelul-lipitoare şi vociferând cu aceeaşi singuranţă de când era coordonatorul nostru de voluntari ; mâinile îi emanau un miros de parfum masculin tonic]. A început să mişte uşor, apoi din ce în ce mai curajos, ca în foarte scurt timp să-mi cadă din mână şi, până să atingă pământul, să-i văd două picioare tubulare, maro şi foarte mici, ivindu-i-se în laterale şi spatele descleindu-se la jumatate în două aripi care l-au propulsat instant spre cer. O dâră transparentă şi vâscoasă ca un albuş crud unea pământul cu mica zburătoare îmblănită. Odată dispărută din raza noastră vizuală, a început să plouă cu cioburi de diamant. Ne minunam şi eu simţeam vag o mândrie că salvaseam vietatea captivă, redându-i puterile extraordinare. La impactul cu asfaltul, cioburile deveneau bucăţi jumătate ciocolată-jumătate biscuit, enorme, neuniforme, de mărimi diferite. Ajunşi cumva în spatele blocului copilăriei mele, ne-am întins tricourile la maxim, ca pe nişte saci porniţi din burta noastră, şi le-am umplut lacomi cu ţăndări din tableta gigant spartă-n cer.

Figurine unicat, uşor ciobite

Şi-a imaginat de zeci de ori momentul în care sforicica se va desfăşura în sens invers, până la capăt, eliberându-i degetul de câteva miimi de gram, infinit de grele. Perspectiva uşurării subite îi contracta vintrele. Înăuntrul ei plângea isteric un copil speriat de zmeie.


De când şi-a vopsit părul, priveşte lumea cu nesaţ, de sub gene de dantelă neagră. Mersul i se înfige nemilos în trotuar, mijlocind în linie perfectă dunga dresului fumuriu, inevitabil în sus, umezind imaginaţia sub straturi de haine invizibile. S-a obişnuit destul de repede şi cu fumatul, o face pervers şi sublim ca o ultima noapte de dragoste. Nimeni în preajma sa nu aminteşte de regretabilul accident, iar doliul de văduvă a încetat odată cu ultima lopată de pământ aruncată peste sicriu. Înăuntrul ei urlă o linişte caustică, care îi ucide copilul nenăscut în fiecare noapte.


Ar putea să-i zică chiar acum: Pleacă! Nu te mai uita la mine cu strabism de erbivoră, de unde ţi-a venit? Te rog, fii cum erai când te vroiam, când îţi imploram ca o sclavă privirile, când te-aş fi lăsat să mă pălmuieşti ca să-mi rămână fierbinţeala mâinii tale în lipsa ta... Mă ustură pielea lângă tine, îţi lipeşti alienarea de mine şi îmi subţiezi straturile, tânjirea ta îmi simplifică tegumentul. Nu te mai chirci lângă mine, te implor, nu mai e loc la pieptul meu decât de mine, când imi voi da de urmă. Redă-ţi demnitatea şi întoarce-mi spatele. Aşa te iubesc.
Poate mâine. Prinse inert ceaşca de cafea întinsă. Înăuntrul ei o prostituată se spăla frenetic pe dinţi.

26 ianuarie 2009

(La) apel

Am în faţă o desfăşurare de neputinţe. Nu cumplite, nu cu sânge, doar o gură de rumeguş ca balsam pentru gât.
În primul rând, cu pieptu' înainte, ale mele. Multe, aparent de statură medie, genul de ameţite care din când în când îşi uită rostul şi rămân zgâindu-se la vitrina cu împliniri. Nu sunt chiar deosebite, dar se machiază cu talent. Cât de bine dă uneori o apatie pe nuanţe de gri-şoarec (?!) ea fiind în fapt o trândăvie bine pomădată... Nu insist acum pe aceste fruntaşe, am un blog întreg să mă lăfăi pe tema asta.
În rândurile următoare, unele mai stinghere, altele forţându-şi intrarea pe rândul din faţă: neputinţele care se vor cronicizate, abaterile intrate în normă, leşinul generalizat. O parte se trage din familii de seamă şi îşi cinsteşte rădăcinile cu fiecare ocazie. Cine nu s-ar mândri până la urmă cu un arbore genealogic înfrunzit cu dezamăgiri pururi verzi, care a ştiut să-şi înfigă adânc, definitiv - după alte almanahuri, aşchiile dureroase? Neputinţă fiind, nu poţi, nu-i aşa, decât să te comporţi conform cu nobila obârşie.
Altă parte, orfană de seminţii alese, îşi trage seva dintr-un prezent oxidat. O anemie a creierului, o subnutrire a sufletului din simplă comoditate sau exces de interese străine băgate pe gât. Ele nu se fălesc, de lene.
Ar mai fi, într-o enumerare succintă: tristeţile încarnate (opţional cu ochi umezi de căprioară), jinduirile cu obiect mutabil, prostia genuină, vanitatea anonimului, patologicul indiscutabil. Dar acestea sunt mai în spate şi nu bat bine până acolo.

Curiozitate: Dacă toţi neputincioşii s-ar lua de mână unindu-şi lipsa forţelor, ar putea detrona clasicele idealism, romantism, altruism, care şi-aşa lâncezesc by default prin multe visuri?

25 ianuarie 2009

Exces de gel

Ultimii doi zeloşi din ţara asta mi-au pus ditamai beţele în roate azi. Şi le-au proptit atât de bine, că nu m-am mai mişcat din loc. Nici măcar nervi nu am, doar o urmă palidă din stupoarea iniţială şi o altă ridicare din umeri în şirul de incongruenţe.
Între a da în judecată British Airways şi a mă flagela pentru că-mi uit statutul de muc în peisajul UE, cochetez cu a bea o bere-două şi a începe să cred în semne.
Vă mulţumesc, dragi cruciaţi ai ticketing-ului cu năzuinţe de vameşi mitologici! Cinste vouă pentru că nu v-aţi lasat înduplecaţi de dorinţa mea facilă de a ajunge într-o ţară cu holeră, foamete şi razboi civil.
Pentru a stârpi fenomenul aspiraţiilor exotice de acest gen, văd că se depăşesc şi atribuţiile, se dau sentinţe din ambiţii de locţiitor de detaşament, se face orice numai emigrare ilegală în Zimbabwe să nu fie!
Ce bravi grăniceri ar fi putut fi ei...

24 ianuarie 2009

Sunt doar într-o ureche muzicală

Observ oameni care fug înspăimântaţi ca potârnichile când ceva prea zgomotos pentru liniştea lor cotidiană li se aşează în calea raţiunii sau, concret, le tăbară direct pe drumul vieţii. Adică un ceva dolofan apărut pe nepusă masă, un ciob nevăzut de dimineaţă în caleidoscopul de plastic care pare a cuprinde mai toate variantele necesare pentru o zi.

Îşi pun mâinile la urechi şi încep să lălăie peste bruiaj, ca să păstreze orchestraţia atonă dar de-a casei care le aranjează decent compoziţiile personale. Mai bine un vin mediocru dar acolo, decât o beţie cu apă rece.

Mie în schimb, aia îmi curge cel mai bine. Şi îmi tot surprind ieşiri din ritm, acesta al celor din jur, pe care îi calc pe picioare cu capul în alţi nori fiind. Mai greu să deznod acum poveşti despre ce se vede acolo căci orele sunt mici mici, dar poate că va rodi un dârz bob de inspiraţie în soarele african al zilelor care urmează.

22 ianuarie 2009

În puf de toamnă eternă

Când mănânc gutuie îmi vine să locuiesc la conac. Uit de aripile atârnânde de ultimul zgârci pe spate şi mă duc să trag draperiile grele; se mai demască aşa un dezmăţ al firelor de praf în fascicul translucid. Întind cu degetul alt strop de apă de pe marginea balustradei şi trag până jos în mine aer ud. M-am trezit târziu de sub ploape leneşe pentru că iar m-au prins zorile când mă aşteptam mai puţin. Între cafea şi tristeţile înserării nu mai e timp decât pentru frânturi de idei neesenţiale şi ceva amânări. Orele se lungesc din ce în ce mai puţin şi cad amestecate cu obiectele din jur într-un fundal gri-albăstrui. Rămân singură, în urma vremii. Nu mă pot desprinde de aerul care intră acum rece şi se-nfioară lasciv după lobul urechii.

20 ianuarie 2009

iNVENTAR

Ce-o fi cu poftele şi de unde vin? Ce zgândăre nimicul din jurul necesităţilor şi naşte sămânţa de monstru care se vrea hrănită?
Şi vai, ce jinduire leşinăcioasă te apucă câteodată...
Sau cele venite din tresăriri de muze boeme...
Sau neastampărul ăla tembel de-ţi vine să te apuci de toate sporturile...
Sau identificarea de latente talente genu' mie întotdeauna mi-a plăcut să...
Şi desigur, evergreen-ul, dulciuri comuniste.

Le numesc pofte pentru că toate aşteptările, nostalgiile, dorurile îmi freamătă la fel în stomac. Şi da, se poate dor de ce nu ai cunoscut. Ca şi lehamite de ce nu ai făcut. Ca şi poftă de ce ţi se întâmplă deja.

Am acum/zilele astea poftă de:
mers cu metroul
trezit într-o cameră cu ferestre mari
pufarine
citit (o leg de prima)
văzut filme de desene animate mai vechi, într-o dimineaţă lenevită
îmbrăcat haine de primăvară
senzaţia de după noaptea de Revelion, când eram mică
ignorat lângă cineva în pat mişcarea de rotaţie a Pământului
munte

A mai auzit cineva vorba aia cum că dacă nu îţi satisfaci pofta, ţi se umflă ceva (aşa am auzit-o când eram mici, aşa o spun) sau erau ai mei hedonişti convinşi? Pe vremea aceea, umflatul ceva-urilor - diferite în funcţie de sex - suna ca un crunt blestem. Odată depăşită vârsta naivităţii, prejudecata asta pare mană cerească, se pretează a fi manipulată în direcţie inversă.

19 ianuarie 2009

Am găsit pe jos un grăunte de mine

De câte ori strigă un om într-o viaţă: Nu se poate!?
Cine nu se poate pe el vrea să îi poată pe alţii. Cu ce te alegi dacă te laşi dezamagit? Dar primeşti ceva dacă nu? Mi-e frică de mor că am ajuns să nu mai înţeleg nici binele. Nu rostul lui, ci ce fel de mecanism ascunde. Chinuită de dioptrii subiective, mi-am făcut drum prin străchini. Pare a nu se fi dezvoltat în minte bobul acela din minte care, ajuns la maturitate, ar fi discriminat între amăgiri şi adevăruri. Mă pălmuiesc păcălelile cu exact acelaşi entuziasm ca la 15 ani. Eu din greşeli nu învăţ ci creez tipare şi am ajuns la convingerea eliberatoare că nimic nu se va schimba. Voi continua să am mers de beţiv, să alint peretele de care m-am lovit pentru că mi-a mai negat un reper eronat, să-mi dea lacrimile de înduioşare când doi oameni mari care nu se cunosc se iau în braţe.
Cum se poate ca o inimă, orice inimă, aceeaşi inimă, să bată - alternativ - atât de cald încât topeşte dureros pieptul şi atât de rece încât suflă gheaţă în alte piepturi? Se poate. Şi n-a avut vreodată importanţă dacă eu am ştiut cum.

17 ianuarie 2009

De-aş fi un poster

Eu totuşi râd mult. Privită din afară, sunt veselă şi zglobie ca o sanie cu zurgălăi. Feţele oamenilor vechi şi noi mă fac să zâmbesc spontan, cald, de cele mai multe ori necondiţionat. Cât am trăit în afara ţării, era o replică la acelaşi tratament. Aici răspunsul nu vine cu aceeaşi frecvenţă şi uneori îmi simt zâmbetul în plus lângă mine şi o altă mimică înzestrată cu mult mai puţină flexibilitate. Dar asta nu mi-a coborât colţurile gurii semnificativ până acum.
Privită dinăuntru (o perspectivă destul de exclusivistă, ce-i drept), am cel mai anost simţ al umorului. Nu-mi mai permit nici măcar hlizeli ocazionale, nu mă trag de şireturi cu mine, accidental îmi apreciez umorul negru. E o posomorâre apăsătoare şi mi-aş dori să ajung mai rar pe acolo. Emersiunea într-o superficialitate binefăcătoare mi-ar înnobila chicotitul afişat, l-ar face emblemă a imaginii mele. N-ar fi mai estetic să îmi râdă ambii ochi?

14 ianuarie 2009

Metodă. Exerciţiu.

[Febra, cel mai plauzibil]

Mă chinui să înghit două nuci de câte ori cantitatea de salivă o impune.
Nah nah nah... de la început.
Mi s-au inflamat amigdalele rău şi de câte ori înghit, două cuţite îşi dispută omuleţul.
Hmm, să zicem.

Îmi simt trei acoperişuri deasupra capului, niciunul nu-mi spune pe nume.
Ce-ar fi să-i spui tu pe nume?
Nu am casă şi nu mai ştiu ce înseamnă acasă de ani lumină. În afară de conturul trasat de paşii părinteşti care ar face din orice loc acasă.
Bun. Dulceag, dar măcar inteligibil.

Am blocaj de filme. Nu am mai vazut unul de luni şi nici nu pot să o fac. Între noi s-a instaurat un razboi rece, fără motiv aparent. Mă înconjor de ele, le vreau, mă vor, blocaj. Mda.
Treacă. Deşi mergea dată într-o propoziţie.

Eu îmi pun piedică si uit să mă mai ridic. Începe să-mi placă pe jos.
Bai, mă laşi?
Am o lene atât de grasă, încât toate planurile mele par firimiturile ce i se scurg pe guşă.
Păi aşa păpuşă, de ce să nu ne privim în ochi?

Trebuie să-mi adun aşchiile de creier rămase şi să le însăilez în învăţături coerente pentru oameni mai deştepţi decât mine.
Ia vezi, fără aşchii merge?
Plec în fucking Africa şi grija mea cea mai mare e că n-o să reuşesc să mă îmbrac adecvat!
Deci se poate...

Când mă uit la mine pe dinăuntru, văd o pensionară cu Alzheimer cerşind la colţ de stradă pentru că nu ştie de unde a venit şi ce trebuie să facă şi aşa a vazut ea că face o babă la metrou.
Te înecaşi fix la mal.
Mă simt bătrână şi proastă.
Cum altfel?! Hai c-ai recuperat.

Aş vrea să-mi mut lâncezeala la ea acasă, într-o vacanţă atemporală şi asinaptică.
Ntz...te trec aşa că-mi place ideea, de încurajare, dar mai ai de lucrat să ştii.

[Dacă s-ar ucide între ele, vocile, ar fi totul mult mai simplu. Că mie mi se rupe inima, fir-ar...]

Structuralism de bodegar

Mă tot întreb de ce ţin morţiş să mă fac neînţeleasă. Da, am decis de la început că eu nu scriu, eu şterg. Că sunt neprincipială în ştersături, cred că e clar. M-am ţinut de cuvânt şi nici n-am avut încotro. Că prin tăgadă îmi intuiesc hotarele. Că am o mie de gume pe care le frec baroc, doct, absurd, burlesc, prostesc şi câte n-or mai fi spre a nu se povesti.
Desigur, debutasem avântată (şi necoaptă pesemne) de speranţa că bravura publicării mă va responsabiliza. Am fărâmiţat-o şi p'asta, al doilea post a fost ultimul care a vazut-o în viaţă. Sunt labilă şi în inconsecvenţe şi atunci, gândesc eu, nu ar fi acestea temeiuri suficiente care să explice lipsa mea din mine? Absenţa din ce cred eu că ar trebui să împărtăşească un limbaj comun cu declinările personale? Întrebări născute să moară fecioare, fără a cunoaşte tăria vreunui raspuns. De mai sunt şi altele, eu sigur n-o să le întinez albul lăptos cu negrul de scris. Că singură nu-mi cumpăr creioane şi, cinstit vorbind, am şi uitat ce trebuie să nu fac cu ele.

Spre bunăvoinţa publicului, epilog: Mai mult decât realitatea mea, mă atrage irealitatea mea .

13 ianuarie 2009

Viscolite în glob de sticlă

M-am culcat odată din greşeală pe o piatră de moară şi mi-a curs făină în ureche. Dar n-am auzit de prima oară, am tresărit abia când am simţit că ceva îmi mişună pe gât. Bineînţeles, gândul mi-a fugit la gândaci, ca de obicei, şi m-am scuturat atât de violent încât am disturbat mai multe linişti în jur. Printre care piatra, care fusese săraca la fel de când lumea, îşi uitase demult rostul şi strivea acelaşi rest de boabe din inerţie. Fără să mai sar într-un picior, mi-am cerut scuze cu bărbia în piept, am conchis că sunt nebună şi m-am dus să mă spăl pe ochi.
Dar mie întâmplări ca asta mi se suie la cap destul de des. Nimic însă care să ajungă măcar la piciorul broaştei grozăviilor auzite prin zid de la vecinii mei.

Am pus paharul invers (se aude mai înfundat, dar măcar îţi intră toate în cap) şi l-am lipit de peretele care desparte baia mea de bucătaria lor. Şi eu de el.

[chicoteli ascuţite de copil enervant]
[voce de bărbat] Nu încă, să vină şi sor-ta. A zis că vrea acum şi ea să se convingă.
[voce de copil, enervant, presupun, tot ascuţit] Raica vi-ine vi-i-ine !!!
[începe o muzică ciudată la un gramofon care o învecheşte]
[tropăieli dese de călcâie]
[voce de bărbat] Nu te mai învârti! Aşteaptă. Lasă fusta şi vino încoa' să povestim.
[voce de copil, cu respiraţii sacadate] Doar noi doi?
Doar noi. Ia zi, cum se vede de acolo?
Uhhhh... Îmi vine să strâng tare din ochi. Dar apoi mă obişnuiesc şi pot să stau aşa până la sfârşit. Prima oară a fost cel mai greu.
Dar de unde ştii când e sfârşitul?
Când nu mai bate vântul şi îmi amintesc de Miri.
[uşă trântindu-se. m-am şi speriat]
Las-o! Mai spune-mi de Locul-unde-ştim-tot. Ce face lumea acolo?
În Locul-unde-ştim-tot, ei vorbesc cu ochii. Şi când vorbesc se aude clipocit de pleoape şi câteodată ca nişte aplauze. Cred că atunci râd.
Tu înţelegi ce zic?
Când sunt acolo, da. Dar când vreau să-mi amintesc după, nu mai pot. Miri clipeşte şi nu se aude nimic.
Şi ce spun?
Păi acolo nu întreabă nimeni cât e ceasul, cum te cheamă şi câţi ani ai, de ce nu mănânci bomboanele verzi, dacă spun poezii... Ei ştiu multe poveşti şi nu se plictisesc niciodată cred. Ştiu şi ce litere vor clipi la următorul cuvânt şi ca să se joace se răzgândesc în ultimul moment şi iese altceva. Şi când le place ce a ieşit se aud aplauze şi ei îşi lipesc gurile una de alta şi stau aşa o vreme fără să mai clipocească. Auzi? Da' Raica de ce nu mai vine?
Vine vine. Când punem masa în mijloc, o să fie aici.
Poate a uitat. Acolo, la ei, nu-şi amintesc nimic pentru că nu uită niciodată.
Da' ţie îţi place acolo?
Da. Pentru că nu se încruntă.
[uşă trântindu-se tare]
Miri, te rog...
[iar tropăituri]
Mai aşteaptă un pic. Un pic doar. Daca vrei eu în....
[muzica mai tare la gramofon]
[ţipăt ascuţit] Raicaaaaa! Masaaa!
[voce de femeie] Doamne, ce-i aici... Dumneata cine eşti?
[voce de bărbat] Ce-i cu tine tu? Ce holbezi ochii aşa? Ţi-am povestit doar.
[voce înecată de femeie] Tata? Da' eşti alb... Eşti...
[copil] Dă-mi mâna acum dacă vrei să vezi! Hii hiiii......
[şuierături ca de viscol puternic, muzica pe fundal]
[ţipăt drăcesc, mi-a intrat sub piele]
[trei uşi trântite]

Nu mai pot ţine paharul, se zgâlţâie peretele. Şi e fierbinte rău.

[nimic]

Timp de trei saptămâni după povestea stranie şi sunetele acelea cumplite, n-am mai auzit nimic de dincolo. Nici măcar muzică. Până când într-o noapte mi s-a părut că disting slab nişte târşieli pe parchet. Dar am uitat repede. M-am gândit apoi că s-au mutat.
La vreun an după însă am prins zvon că, din cauza unei inundaţii la nivelul superior, a trebuit să le fie deschisă uşa forţat. Nu m-am hotărât încă dacă să cred sau nu relatările martorilor uluiţi, dar se pare că nimeni nu era pregătit pentru ce s-a găsit înăuntru. Aşezat la o masă rotundă scorojită, înconvoiat de spate, un bătrân se uscase de tot. Avea privirea albă înţepenită undeva între lumi iar barba care-i curgea din obrajii de scoarţă acoperea în întregime podeaua casei cu un covor sârmos alb-fumuriu.

12 ianuarie 2009

Schimb monştri pe somnul naţiunii

Nu am cunoscut cine era lângă mine şi am închis din nou ochii.

Mintea bolea în încleieri de cuvinte arse.

Pereţi roşii mă înconjurau de la dreapta la stânga.

Cu spatele la un paravan roşu care străvedea un alt pat roşu.

Am deschis ochii într-un pat roşu.

10 ianuarie 2009

Nivelăm, until further notice

Cum se face că oameni care încă mustăcesc expert la ideea de altfel ajung să se scalde incestuos în borşurile îngemănate ale generaţiei? Colecţionari de ciudăţenii, copii-detectivi, poeţi de oracol, pictori din blocurile de desen cartonate gri trist, nostalgici de cenaclu, megalomani, poster-maniaci, scamatori, oratori, cei care aţi iubit prea mult fetele sau ierbarele, chiulangii fermecători, cititori gurmanzi, scribi cu caligrafie frumos curgătoare, activişti, profeţi pe care vremea v-a urmat, voi cei care aţi mers mereu în zig-zag de ce picotiţi acum în fotolii de serie?

Îşi unesc curiozităţile doi inediţi şi eşuează invariabil în cuplu din ăla. Fără flexiune, cu pleoape grele, muraţi în acreli domestice şi opoziţii semidocte. Frenetismul cercului în care se învârt şi îşi agaţă toate rufele dă măsura lucrurilor care nu se mai fac, a compromisurilor înghiţite cu valeriană, a strânsului de mână sau de inimă pe sub masă. Ochii se fac mici pentru a vedea mic şi a mărunţi simetric bucăţi de viaţă în doi. Creativitate în imputări şi obtuzitate în clarificări. Noroc cu diminutivele-tampon. Exemplele omologilor le anulează orice înclinaţie deviantă, în raiul cuplurilor de gen nu e nevoie decât de ceva afecţiune, diverse abonamente utile, puncte în aşteptare (cu plată) de a fi câştigate, o viaţă sexuală (nu pasiune bezmetică), cadouri bine înfipte în calendar, excursii de organizat, prieteni forţaţi să devină comuni, chestii de făcut împreună, planuri. Autenticităţile personale, odată imprimeuri preţioase, încep să se confunde, se unesc într-o ţesătură uní care apoi se decolorează treptat. Cine să le mai poarte?

9 ianuarie 2009

Câţi chiriaşi îţi dispută creierul?

- ...
- Nu.
- Nici nu te-ai gândit, ai zis ce ţi s-a rostogolit pe limbă mai repede.
- Nu se articulează nazal.
- Păstrează-ţi fineţurile satirice pentru cunoştinţe mai noi. Întrebarea rămâne.
- Am un singur răspuns şi cred că l-ai auzit.
- Nu te prinde concizia asta, serios acum.
- De abia acum serios?
- ...


- Îmi plac cuvintele unicat, ălea care par dintr-o poveste cu venetici: macara, ventriloc, dibace/vorace, utopic, vortex, şliţ, vrie, bulz, iureş, haimana, jder, gigolo, vinclu, lax, genune...
- La ăstea ai cel mai des lapsus.
- Şi lapsus e.


- Şi când a deschis ochii, o umbră stătea în dreptul uşii. Care acum era deschisă.
- Hai mă, io nu nu cred în d-astea.
- Nici io mă, da stai să vezi... ce mi-a povestit vară-mea. Cică traversa odată strada şi a trecut pe lângă ea o bătrânică într-un palton negru lung. Şi parcă s-a uitat mai ciudat sau ceva, nu mai ştiu, că asta după ce a trecut, şi-a întors capul dupa ea, după bătrână. Şi când s-a uitat mai atentă în jos, cică avea copite.

8 ianuarie 2009

Reexaminari

Are un tic: îşi bagă precipitat ambele mâini în buzunare, oricare ar fi ele în ziua aceea, cu figura celui care şi-a amintit brusc ceva. Le scoate apoi pe dos, buzunarele, le goleşte de orice conţinut, le mai scutură odată cu atenţie sporită la colţuri, în timp ce ochii îi caută un punct pe care să-şi sprijine o altă idee. Dacă se simte observat, mimează o zăpăceală de moment, introduce rapid la loc mâinile învelite în buzunare şi îşi caută cu privirea bricheta pe suprafeţele dimprejur. Se aruncă în banalitatea oricărui gest pe care şi-l aminteşte de la Norma* până când i se pare că atenţia celorlalţi e abătută pe căi sigure şi străine de el. Conţinutul devine irecuperabil odată depus în afară, de aceea nu poartă cu el decât chei de sub clanţe părăsite, ambalaje cu firimituri, dopuri verzi de plastic de la sticle de suc (de care îşi razuie muchia arătătorului când trebuie să mimeze interesul pentru o carte din bibliotecă sau un obiect din vitrină), monede fără luciu, hârtii albe mototolite, niciodată o brichetă. Nu stă prea mult în preajma aceluiaşi mediu dacă persoanele care îl populează nu sunt înlocuite. Cele mai frecvente abateri de la normalitatea de bază se înregistrează, paradoxal, în familiarităţi confortabile, îi răsună vocea cu ecouri de guşă a profesoarei. Oricum începe să i se înfunde nasul dacă respiră prea mult acelaşi praf.
Îşi scotoceşte buzunarele de cel puţin 3-4 ori pe zi, eliminând fireşte din ce în ce mai puţine firimituri insesizabile şi părăsind resturi de viaţă substituibilă pe unde îl gasesc primele opriri.

Dacă îl întrebi cum de reuşeşte să nu lase urme de ruj (un purpuriu întins mereu în strat perfect) pe ţigară, răspunde amuzat că între buze şi filtru nu ar îngădui mai mult de o relaţie platonică.

*
prescurtare de la Normalitate necomparată, materie din programa obligatorie de anul II

7 ianuarie 2009

cine pe cine are de înţeles?

capul se lasă prea greu şi amorţeşte mâna. el nu ştie că ceva îi îndulceşte 'încăpăţânarea', ea nu-şi simte insensibilitatea. dacă şi-ar fi tocmit neajunsurile, ar fi căzut de acord asupra unei nuanţe care să se asorteze amândurora. aşa, se anulează unul pe celălalt în aberaţii cromatice. sensul e opac, şi aici şi acolo, fiecare conjugă după cum îl taie capul. detaşarea finală se soldează cu victime târziu perceptibile, identificate în urma cercetărilor după urmele de tăieturi de cap.

3 ianuarie 2009

Cum se neîntemeiază un alibi

Trăiesc un început de an care pare cel mai fără de sfârşit vis. L-aş numi cu încredere coşmar, dar încă nu ştiu dacă o să mă trezesc gâfâind şi nici dacă va urma o uşurare. În plus, e un coşmar atât de interiorizat încât greu ar fi recunoscut la adevărata (non)valoare. Nici măcar eu nu-i bănuiesc coordonatele fidele; motivele aparute la o primă răzuire a prezentului explică doar parţial starea asta de disoluţie care-mi ucide orice stimul. Mi-am căutat atât de flămândă autismul iar reversul e o singurătate care mă ciopârţeşte. Cu o scurtă excepţie, ieri a fost o zi ruptă din cele mai anihilante neguri. Pentru prima oară, m-am îndoit de capacitatea mea de a rezona cu realitatea şi mi-a fost frică.

Aş putea continua descrierea Stării fărâmă cu fărâmă, depetrificând, pipăind ca un orb milimetrii fosilelor găsite în mine. Dar nu mai vreau, mi-e silă de acest neîncetat , de mişcarea mea de păpuşă cu cusături proaste azvârlită la răscruce de toate vânturile, de infirmitatea faptelor şi măreţia prevăzută a celor neînfăptuite. Mi-e silă de introspecţia asta care mă stăpâneşte ca un morb, de toate analizele care-mi bagă capul sub acul unei maşini de cusut al cărui joc repetitiv e activat fără milă de propriul picior. Din nou, iată.... mine, mă, îmi, eu-ul implicit, omniprezentul colcăitor (bine că n-am băgat vreun "ubicuu" să adresez nişte spasme cu capul în wc la proxima citire).

Mă oboseşte şi tonul care pare a-mi defini scrierea, eu nu m-aş citi. E dezolant, criptic şi lipsit de energie. Mi s-a şi spus din trei guri, în diferite formulări, că sunt greu de interpretat. În scris. În realitate ar fi oricum o temeritate prostească, eu fiind cel mai bun exemplu al eşecului imanent.

Repetitiv. Autocritică ce şi-a ratat cu 1% mediocritatea.
Artificiu de efect: pot să mă şi laud inspirată de aceeaşi autofilie.