27 martie 2009

Poate de mâine

Nu-mi simt lipsa. Şi nici ea pe mine. Cred că ar trebui să ne întoarcem spatele una celeilalte definitiv, eu şi lipsa mea, de vreme ce ne ignorăm atât de firesc interacţiunea. O semi-conştiinciozitate mă mai anima înainte, dar a murit atinsă de nesimţire. Simţeam că o paşte demult, nu ţii un sistem imunitar cu ciorbăială de gânduri răsfierte.

Într-o vreme mă apucam să mişc degetele pe taste doar de dragul lor şi al aflării în treabă. Se învârteau întâi ameţite în toate direcţiile, se fâstâceau şi se împiedicau când un prim paragraf apărea doritor de lipeală. Când se potoleau, fraze începeau să li se scurgă din burice; din nimic şi nicăieri îşi lăsau seva pe ecran. Dar ăsta-i scris aşa, in vitro. Pentru zămislire naturală, ar trebui să înlesnesc nişte sex între idei. De dragoste nu le arde sigur.

Somnul joacă murdar.

19 martie 2009

Acolo

Nu în cuţite reci desolzind prezentul înfipt în ieri şi în mâine, nu în sfredelituri de burghiu în carnea dorurilor şi a poftelor, nu în vorbe şi săgeţi bete râvnind la un public invizibil. Nu.

În umilinţa gândurilor, acolo l-aş afla.

Când cotloane trădate îl împing afară nu are cum să nu-ţi vină să plângi. Se topeşte în tine, lăsând în gât un nod şi-o tânguire.

M-aş pierde de înţelesul din jur şi ar fi bine. E deja contorsionat în toate sensurile ca un cub împestriţat, adevăr schilodit de trufia căutătorului de aur.

Ar obosi scandalul etern al lumii şi o şoaptă devastatoare ar acoperi cerul pe care-l ştim. Cuvintele desfigurate şi-ar privi moartea gurilor şi a deşertăciunii.

Acolo aş vrea să mă uit şi să fiu uitată, în umilinţa gândurilor.

15 martie 2009

... ce mirare că mor!

Cine-ar fi zis?

Că distanţa dintre dulcele banal cotidian şi scrâşnirea disperării e grotesc supraestimată. O linişte gigantică ne ţine la adăpost fragilele meschinării, ca o pătura groasă, impenetrabilă. Cât timp nu vorbim despre ea, viaţa e aproape insesizabilă, o tolerată practic. Ne luminează drumul minuscule reflexii ale ei, ne-o ocupăm, haşurăm conştiincios pătrăţele. O constatăm abia când dispare de undeva, de lângă noi. Cu cât mai de aproape, cu atât mai limpede. Dibuim ca nişte orbi pe măsură ce pierdem, desluşim in absentia. Dar - veşti bune - devine din ce în ce mai bine. Odată cu vederea, ne recăpătăm şi moartea.


Later edit: Fireşte, este exagerat şi implicit not so cool să te apuci să vorbeşti despre viaţă şi moarte (mai ales când n-ai 75 de ani sau o statuie prin Atena). Pfiu, uite, acum că le-am pus unul lângă altul, cuvintele astea sunt învechite rrrău! Ce mi-o fi venit? Aşa... din senin.

12 martie 2009

Implorarea realităţii. Uvertură

O sa mă duc cu flori şi o să-mi cer iertare.
Primeşte-mă înapoi, nu mai sunt un nimeni pentru nimeni fără tine! Cel mai anost alienat din lume! Pune-mi o piedică la oră de vârf, aruncă-mi un ghiveci în cap, numai scapă-mă din mine, te rog! Ştiu, te-am înşelat la toate gardurile, cu amăgiri din cele mai murdare. Mi-au supt vlaga şi mi-au scuipat-o toată în faţă, crede-mă, n-am să le uit rânjetul prea uşor. Dă-mi din aerul tău, îl iau pe loc aşa poluat, al meu e infestat de mirosul gândurilor cangrenate. Nu se mai poate respira înăuntru. Mai ştii când ceream ţigări pe stradă? Ce simplu mi se părea, nu-mi era ruşine cu tine, te meritam atunci. Ţi-a mai rămas oare ceva pentru mine, mai ai un dram de conştienţă să mi-l picuri pe buze...
Îi voi lua genunchii în braţe cu ochi de fiu risipitor.

8 martie 2009

Ipoteză

Mă ascund din ce în ce mai bine şi pun multe întrebări care încep cu de ce. Parazitez sensuri câte-o zi după care îmi ucid gazda. Mi-am găsit culcuş într-un labirint coşmaresc în care toate posibilităţile sfârşesc în zid. Sunt în siguranţă.

Îmi înmoaie genunchii inutilul rândurilor scuipate mai sus ca şi al celor de mai jos şi mult mai jos, până acum 6 luni de jos. Dezordine, superficialitate, redundanţă, repetiţie, inconsistenţă, încâlceală derizorie, scălămbăieli, autocritică cu patos jenant, totul, un caimac greţos peste mielina mea.

Zilele-mi sunt senine de altfel, îmi plac unii oameni mult, alţii mă plac pe mine. Ne auzim, ne simţim vibraţiile, ne uităm unii la alţii, unii pe alţii, suntem lipiţi de asfalt. Suntem nişte şine.

Uite cum îmi vine să mă desfrânez pe litere, să scriu involutiv, să demolez blocurile imaginaţiei, să stric cuminţenia, să descriu ordinar, să sfidez ambiţiile creatoare. Nu, niciodată autodistructiv, ar fi sub demnitatea mea de curvă. Nu mă fac bucăţi . În ciuda tuturor, vântur înzestrări anahoretice, adulmec mediocritate, îndur. Sunt o masochistă cu zâmbet.

Pardon.

7 martie 2009

Timpul meu este preatârziul

Nu mă mai ţine apa la suprafaţă, penajul meu a suferit mutaţii şi nu mai e bun de nimic. Poate doar nişte pufoaice suedeze să se bucure de el second hand.

Toată lumea ia în râs povestea cu drobul de sare. Mai eficient e, se pare, să sufli în iaurt. Dar cel mai bine e să-ţi cumperi pământ pe Lună. Numai degetele încă nu ştiu să se ferescă înainte să fie lovite.

Aş vrea să inventez greşeli de unică folosinţă şi să le distribui gratuit dimineaţa devreme.

Astfel, când mă fac mare, regretele se vor fi demodat.

6 martie 2009

Impiegata

Se pregătea de încă un moment penibil din rândul celor legate de nume. Pierduse numărul acestor garduri în care îi era dat să se împiedice la începutul fiecărei cunoştinţe sau împrejurări, dar nu devenise o clipă mai uşor. Îşi simţea limba umflându-i-se în gât de câte ori trebuia să-l pronunţe şi poate de aceea ajunsese în timp să-i stâlcească articularea. O chema Frăguţa. Ea îl rostea ca un vorbitor nativ de chineză, care nu face diferenţa fonetică între r şi l. "Flăguţa, da" zicea opintit, mereu cu o sprânceană contractată şi o căutătură nervoasă spre stânga.

Nu este, desigur, nici pe departe cel mai urât sau nepotrivit nume, îl văd chiar pasibil de admiraţie în anumite cercuri etno-sensibile. Dar pentru ea fusese o dramă de la bun început. Nu se putea gândi mai departe de botezul unei cornute când îşi auzea vocea înghiţindu-l (pentru ca asta încerca de fapt să facă); devenea cu atât mai chinuitor cu cât nu se facea înţeleasă şi era nevoită, aproape fără excepţie, să-l repete. Închipuiţi-vă cum e să strigi "Flăguţa" de trei ori, din ce în ce mai contorsionat, cu faţa lipită de un ghişeu din Sectorul 3, în auzul unui public iritat aşteptând la coadă. A treia oară a scăpat şi copiile documentelor strânse la subraţ. O vreme lumea a mai uitat de frustrare citind evantaiul de imprimeuri alb-negru cu "Popas Frăguţa" de pe jos.

- Repetaţi, vă rog. Numele şi domiciliul. Nu e tocmai linişte aici la noi, zise moale aruncând colţul gurii spre dreapta într-o dezvelire de dinţi cum nu-i mai fusese dat să vadă. Şi ce ochi. Trei riduri perfecte la fiecare capăt completau zâmbetul de matelot pârguit de soare.
- Aahmm..... [fluierat şi pufnituri sacadate de locomotivă]
- Deh, condiţii vitrege... Ce să-i faci don'şoară, cineva trebuie să se ocupe şi aici. Întinse un braţ şi împinse cele două rânduri din unica fereastră a încăperii. 'Unii oameni sunt făcuţi pentru uniformă', gândea ea în timp ce-şi freca degetele de marginea lipicioasă a biroului.
- Ziceti!
- Deci Popas Ffr..lăguţa, necăsătorită.
- Domiciliul... domnişoară.
Ar fi vrut să se facă în momentul ăla una cu mocheta verde de pe jos, să o calce toţi ceferiştii în picioare. [şuierat de afară, voci pe hol]
-Acum lăsaţi. Ne înţelegem noi cumva. Tre' să fug, ştiţi cum e vorba aia: problemele nu te-ntreabă cât e ceasul. Râse scurt, cu jumatate de dantură. Deja de mâine dimineaţă vă aşteptăm, veţi începe cu acceleratul de Focşani. Fără emoţii, poartă noroc am auzit.
Ea, în picioare, cu privire împleticită. El aproape de uşă, cu mâna întinsă.
- Don'şoara Olguţa...
- Domnule Tache...

5 martie 2009

S-a ars poetica

Eu de ce nu scriu despre primăvară? Despre cum m-a afectat seninul de ieri sau mohorâtul de azi? Despre paltonul verde sau fătuca suficientă de la întrunire? Unde am pomenit de Crăciun? De bărbaţii-fenomen(ologi)? Unde sunt nervii, mărţişoarele, dulceamăruiul de duminică, sărbătoritul tam si cel nesam, cunoştinţele tipice şi boemul vagabond, muzica simţitoare de inimi, leagănele, volanele, obloanele galbene, lumina căzută, la mansardă sau pe gândurile mele în dezgheţ, prima vedere, fie şi fără dragoste, ochii sub-bretonaţi, zbaterile şi dezbaterile, cumpărăturile decise hormonal, copilul nostalgic, curcubeiele? Nu am aşa ceva, nu le văd, ocolesc, camuflez? Care e?

Din ce trăieşte scrisul meu? Muşcă din nişte cochilii părăsite pesemne.

1 martie 2009

Sentimentele au întotdeauna un nas

(...) La vera solitudine è in un luogo che vive per sé e che per voi non ha traccia né voce, e dove dunque l'estraneo siete voi.
Così volevo io esser solo. Senza me. Voglio dire senza quel me ch'io già conoscevo, o che credevo di conoscere. Solo con un certo estraneo, che già sentivo oscuramente di non poter più levarmi di torno e ch'ero io stesso:
l'estraneo inseparabile da me.
(...) Se per gli altri non ero quel che finora avevo creduto d'essere per me, chi ero io?
(...) Io non potevo vedermi vivere.

Aş fi zis că nimic nu-mi e mai familiar decât propria singurătate. Copil calin care mi s-a dat de la începutul timpului, pe care îl legăn duios până când unul dintre noi adoarme şi cade într-un vis cu oameni. Nu mi-a trecut nicicând prin cap că aş putea fi altfel decât cu mine atunci când sunt singură, dimpotrivă, îmi subjug solitudinile unor introspecţii trufaşe, ca un despot luminat al sinelui. Şi nici nu m-am gândit să-mi doresc altfel.
Dar ce murmur printre gândurile mele mioape când câte o minte minunat de tulburată reuşeşte să mai şteargă din praful depus peste uitate îndoieli (devenite astfel convingeri, din păcate). Citesc, iată, despre o năzuinţă inedită, n-aş zice chiar absurdă. Aceea de a fi singur fără tine. Adică de a fi în prezenţa unui tine de care n-ai habar, de a te întreţine cu străinul inseparabil: tu-ul care există pentru ceilalţi. Dorinţa de a-ţi cunoaşte prezenţa spontană, negâtuit fiind de vreo oglindă. Curiozitate sălbatică: cum mă văd eu din afara mea? Dedublare chinuitoare: defectele fizice, irelevante per se în dinamica interioară, sunt intrinseci persoanei sociale - singura de fapt validată vreodată - şi proclamă definiţia întregului. Revelaţie cutremurătoare: eu sunt ceea ce vezi tu. Punct.

De ce ar fi mai real un eu interior decât unul exterior? Într-o lume în care conştiinţa de sine ar fi deţinătoarea adevărului, ochii devin redundanţi. De ce e mai relevant că mă "văd" gândind/simţind decât că nu mă văd trăind? Pentru că aşa zic eu?

Personal, acestea sunt întrebări la care am aflat raspunsul fără să mi le fi adresat vreodată. Dar a-mi plănui din când în când exilul din mine mi se pare învigorant ca o dimineaţă crudă de vară.

Operă

...
Degeaba se zbat nişte impulsuri nervoase pe la capăt de degete. Ce aş scrie e deja mort în mine aşa că mai poate aştepta. Acum n-aş bruia cu nimic urma de note şi voci rămasă în timpane. Oftat sublim şi păr ridicat pe ceafă. Mereu, aceeaşi jinduire.