26 februarie 2009

Am inventat o groapă

Cât pământ să mai adun sub unghii?
M-am gândit cum aş putea să gasesc căi neumblate.
M-am gândit, m-am temut, m-am întrebat.
Dacă aş săpa?
Dacă-aş săpa în sus m-ar goni păsările, mi-aş dori să strivesc pământul sub picioare şi aş ameţi de singurătate.
Când să pornesc?
Când să pornesc, mi s-a părut că mi-am scrântit piciorul şi am început să-l târăsc. Oricine ar înainta greu în aceste condiţii.
Sfâşitul timpului părea departe şi mă plictiseam.
Pe unde s-o cotesc?
- Socotesc că nu ştiţi unde vă aflaţi.
N-a fost glasul meu sigur pentru că eu tocmai mestecam ipotezele luate la mine.
- În curând se înserează, macar atâta lucru ar trebui să ştiţi.
-
Şi dacă nu ajung?
- Dacă nu v-ajung aceste avertizări, poate că nu v-aţi uitat bine în jur.
- Am uitat de unde am plecat, ce-i drept.
- Drept nu aplecat, aşa vă mai ghidaţi după ultimele raze.
După, un şuierat razant pe lângă ureche şi poc! un vis prăbuşit chiar la picioarele mele.
L-am îngropat acolo şi am continuat să-mi sap calea, pe ascuns.
În groapă, ascuns, doar un iadeş nerevendicat.

25 februarie 2009

6 zâmbete în căutarea unei feţe


- Nu se poate dom'ne, trebuie să o găsim!
- Ia uite ce ambiţios e ăsta micu'! Tu al cui eşti mă?
- Păi dacă ştiam mai eram aici?! M-am trezit când am dat nas în nas cu unu' călcat pe picior. Înainte - mi s-a zis - se pare că îmi făceam de lucru într-o sală de clasă. Cică ieşeam mereu în faţă la mate şi chimie. Şi nu sunt mic.
- Tu ce zici Crispatule, întrebăm pe cineva?
- Băi mie mi-e cam frică de ăştia cu feţe de când m-a îngheţat ultima tanti cu permanent mov pe creştet. Am avut totuşi timp să-l văd pe-al ei înainte să mă scurg pe ghişeu. Ha! Avea un incisiv dat cu ruj.
- Eu zic să ne luăm după ăsta cu ochi. Are aşa ceva care mă inspiră. Ce zici Zglobiule, te bagi?
- Mă bag, dar tare-mi e că n-o mai găsim cu tânărul la care am sclipit ultima oară. Dacă era şi Leneşu' de dimineaţă aici, poate ne uneam memoriile şi îl identificam pe simpatic.
- Of, io ce să mai zic, că nici nu ştiu pe cine mă irosesc. Mă lipeşte de telefon şi vorbesc cu străini practic. Cine ştie dacă nu cumva trec neobservat...
- Tu ăsta cu colţ lăsat în jos n-ai nimic de zis?
- Aş avea, deşi mi-e greu să vorbesc şi în numele sprâncenei ridicate. Noi umblăm împreună de obicei şi ne asortăm pe unde dăm de semeţie şi aplomb. Ne mai jucam şi în oglindă uneori.
Părerea mea este totuşi să ascultăm de cel mai în vârstă.
- Cred că eu sunt. În fond, am existat chiar înainte de dinţi...
- Pffuaahaha!
- Eu n-aş râde în locul tău Telefonatule. Nu numai că eşti pe bănuite, dar ai şi secundele numărate la fiecare conversaţie. Aşa, să revin. Ziceam că eu am apărut primul, am trecut şi prin dinţi de lapte şi prin lipsa lor, in fine, prin multe; de atunci întâmpin aceleaşi două feţe, acum parcă mai încreţite. Dar iată ce idee mi-a venit: ne gândim pe unde am fost, venim cu exemple personale de muze preferate şi poate aşa, din vorbă-n vorbă şi din loc în loc găsim Locul în care odată am fost toate. Ne ducem acolo şi aşteptăm. Poate într-o zi se va întoarce.


Postfaţă: m-am înfruptat astfel dintr-o leapşă care mi s-a fâţâit pe sub nas toată ziua. De aici.

22 februarie 2009

Neştiutul care-mi poartă numele

Se întâmplă câteodată să simţi mult dar altfel, şuvoi cald şi orfan care vrea la tine şi nu ştii de ce. Nu poţi să identifici ce simţi, te uiţi confuz după repere, te grăbeşti să ajungi la ce ştii şi faci un pas prea mare. Ai trecut peste. Şi asta numai pentru că - ce trist - dacă nu vezi nicăieri cuvintele cu care să încropeşti o descriere, dacă în memoria ta emoţională n-a avut când sau cum să-şi facă loc vreun precedent trăit sau transmis, atunci asemenea simţiri sunt condamnate la nefiinţă. Existenţă negată prin lipsă de validare. Ca universul redus la percepţie... Absurd. Nu mai insist pe idee, o fac alţii cu mai mult elan. Pe mine mă apucă smerenia nu inspiraţia când se ajunge la polemici ontologice.

Azi, printre altele, m-am ciocnit providenţial de un vers jumate, a cărui traducere cred că ar fi zis: (...)ceasurile cu pendul şi oglinzile continuă să funcţioneze şi când nu se uită nimeni (via). Nu ştiu ce lamelă a rezonat la impact, de ce asta şi acum, nu vreau să scormonesc după locuri comune în mine care să justifice efectul, văduvind astfel de autonomie o altă însufleţire. Definiţiile sunt călăii clipei de graţie.

Mi-aş dori să fiu o sită mai generoasă, cu găuri pe care să nu ştiu să le număr, care să-şi suprapună jumătăţile peste alte găuri, din ce în ce mai mari, şi tot aşa în straturi meşteşugite până în adânc, unde infinitul nu se mai cerne.

18 februarie 2009

Pseudo-arbitrar

Din moarte năpraznică poate se vor trezi, dar vor mişuna în afara mea începuturile logice, continuările coerente şi urmăritul prea treaz de idei. Dacă tot ştiu cum se face, de ce să nu mlăştinesc şi nişte demersuri neuronale? Altfel, toate bune, merge şi cu regurgitat spontan. Ce cuvânt inutil, demers. Îţi zic eu că văd mai bine seninul dacă nu-l obturează un cur de elefant roz. Metaforizezi, debordezi, corodezi. Ce altfel să scrii freestyle fără virgule când de altfel lumii i se rupe de tine da' tu ai înţeles tocmai invers. Te simte cum stau eu cu spatele la televizor şi ascult emisiunea în limba maghiară. Unde doseşti mă ce te-a făcut să tresari de frumos, tu singurel, fără sa te fi înghiontit nimeni cu cot ascuţit de trend-er al neînţeleşilor? Negi negarea ultimului negat după care ai salivat şi te încolonezi printre cripticii cu nervi slabi şi aspiraţii de freaks. Nu tu, eu. Ai înghiţit demult cocktail-ul dar rămâi pe gânduri sugând gheaţă topită. Mă exasperează răbdarea sadică pe care o are timpul cu mine. E mai rău decât picătura chinezească. E anticiparea fiecăreia dintre ele.

16 februarie 2009

Alb cremos cu miros de mosc


Leg lucruri şi simţuri, folosesc o anumită atmosferă cu dublu sens, ca martor şi muză. Nu în constrângeri, ci în acele îndeletniciri pe care dispoziţii sau asocieri de-ale mele le fac speciale. Uneori există deja cadrul care mă inspiră, alteori de la chef de iniţiat ceva pornesc în căutarea ambianţei pereche. De multe ori mă trezesc tardiv oftând după locul şi clipa trecute/negăsite/irosite şi încep fără poftă. Sau nu mai fac nimic.

Îmi place să beau cafeaua de dimineaţă singură, la o masă ordonată, cu geamul deschis, citind ceva (spre deosebire de fratele meu care se uită pur şi simplu în gol, visâdu-şi ziua).
Nu pot să merg pe jos dacă nu ascult muzică la ipod şi mă bucur de fiecare metru din distanţa care-mi permite să fac asta. Mă enervează când cineva se oferă să-mi ţină companie. N-aş da nici pe cel mai bun prieten combinaţia ireală de aer în adieri, mers, muzica mea, eu cu faţa spre mine. Mi s-a întâmplat să fac asta frecvent pe o vreme pe care n-ai da afară nici câinele care tocmai te-a capsat; şi nu m-am simţit niciodată mai vie.
Cititul ideal: pe un pervaz lat, în dreptul unei ferestre imense, în miros de mentă. In real life: ziua, în lumină naturală, pe un pat făcut, cu un ceai lângă. Duminică am citit aşa vreo 7 ore, cu dor. Sau într-un tren, tot ziua, la geam.
Aş picta din nou dacă aş avea o vară într-o cameră mare cu pereţi de piatră, minimal decorată. Doar eu şi poate nişte vin alb rece, sec.
Dacă nu e luni a doua zi, îmi place când plouă torenţial. Şi e cineva foarte aproape de mine.
Cel mai bun pepene roşu este la umbră, în aer fierbinte şi sărat de mare.
Nu-mi place să dorm după-amiaza pentru că mă scol într-o baltă de melancolie dacă se face seară între timp.
Dacă nu m-aş fi lăsat de fumat aş aşeza (încă) ţigara perfectă în prima conversaţie cu omul pe care îl vei iubi, undeva la al doilea pahar de vin roşu, între buze cu tanin.
Aş avea inspiraţie mai cursivă dintr-un stilou cu cerneală neagră, pe o foaie fină, pe un teanc de foi fine.

Îmi plouă în gură de o bere pe terasa din fotografie.

foto

14 februarie 2009

Endorfine, le-am primit rest

Nu mai am chef să mă hrănesc din propriul scuipat. E un circuit subalimentar care degenerează. Un spirit pipernicit nu face pe nimeni geniu pustiu ci doar pustiu. De nerv, de sens, de sine.

Suferi pentru că nu-ţi eşti suficient. Orice în afară de asta e masturbare emoţională.

Mă duc mâine să mă dau cu placa, să mă doară concret, în noadă, să-mi fac cadou nişte stimuli neviciaţi, o frică mai pe şleau, un rece fără vină, o oboseală fără conştiinţă.

11 februarie 2009

un titlu care n-are nimic de spus

îmi descopăr o capacitate admirabilă de a trăi din neîntâmplări.
[îndrumar: apuc cu mâinile goale nepetrecutul, neîmplinitul şi pe cel care n-a avut loc (saracu') şi le dau cap în cap până se amestecă. se serveşte crud, fără condimente. eu îl fărâmiţez în nenumărate doze mici mici, ca să-mi ajungă cât mai mult; înghit câte una zilnic, după cafea evident].

mai amân un pic trezirea, că îmi merg siestele astea sudate drept la suflet. doar ele mai ştiu drumul până acolo.

fireşte, mă apucă sporadic şi câte un oftat maiestuos ca o trenă mov, lungă pân' se opreşte în buckingham palace. dar şi ăla se calcă în picioare până cade noaptea.

vorbim.

8 februarie 2009

Nu întâmplător, gol


Acum îmi e.
Îmi dau toate gândurile spre ghicire, nici nu le-am vrut vreodată de fapt.
Paraziţi de vată sticloasă.
Îmi colcăie prin râs şi plâns,
Mă îmbuibă de cuvinte ingerabile,
Îmi ies printre dinţi bântuindu-mi sărutul.
Mi-e dor, pe bune.
Şi de când am dormit la perete şi am uitat că mă enervează.
Şi m-am sufocat cică dimineaţa, ca să te îndatorez.
N-am mai văzut apusuri veştejite ca alea care îmi cădeau în cap când te oftam pe muzică.
Nu mai eram (în lipsa ta), ci rămaneam (fără tine). O uşă niciodată închisă, bătând a pustiu
Pe ritm de vânturi care te tot împrăştiau.
În fine, prostii.
Irepetabile, poate chiar închipuite.
Dar când mă golesc de ele, rămân un ambalaj nereciclabil.

7 februarie 2009

Nimic nou

Acum câteva secunde am terminat un post lung care începea ceva de genul "E nevoie de curaj şi obstinaţie ca să ieşi din propria mizerie, adică cea pe care ţi-o modelezi singur, manipulând plastilina de urlete şi muţenii din care crezi că eşti făcut ..." Am apasat pe ceva şi s-a şters; după care s-a autosalvat pagina goală. Mda.

E greu să nu îţi descoperi valenţe fataliste când, orice-ai face, ajungi tot după artificii. Mai scurgi un pahar-două şi te întorci acasă la implozia care ştii că te aşteaptă.

5 februarie 2009

...
Tocmai când mi se părea că am pierdut sensul lucrurilor, mă atinge o leapşă care-mi demonstrează că nonsensul are toate răspunsurile. Mulţumesc.


1. Put your music player on shuffle (ALL MUSIC).
2. For each question, press the next button to get your answer.
3. YOU MUST WRITE THAT SONG NAME DOWN NO MATTER HOW SILLY IT SOUNDS!



IF SOMEONE SAYS "IS THIS OK" YOU SAY:
Take my hand - Ben Harper [...watch and learn!]

WHAT WOULD BEST DESCRIBE YOUR PERSONALITY?
The Heart Asks Pleasure First - Michael Nyman [şi-acum spui?]

WHAT DO YOU LIKE IN A GUY/GIRL?
Chasing Cars - Snow Patrol [he's GOT to do that]

HOW DO YOU FEEL TODAY?
Opaque - Amethystium [shuffle, marry me!]

WHAT IS YOUR LIFE'S PURPOSE?
Summer wine - Gry [şi sunt pregătită să calc pe cadavre pentru asta]

WHAT IS YOUR MOTTO?
Idolize You - Lizz Wright [not such a good idea]

WHAT DO YOUR FRIENDS THINK OF YOU?
Pas si vieille - Olivia Ruiz [de-aia sunt prietenii mei]

WHAT DO YOU THINK ABOUT VERY OFTEN?
Wake Up Scarlett - Duke Special [about fucking time, girl]

WHAT IS 2 + 2?
Showbiz - Muse

WHAT DO YOU THINK OF YOUR BEST FRIEND?
No name No. 5 - Elliott Smith [damn you, iTunes!]

WHAT DO YOU THINK OF THE PERSON YOU LIKE?
From the Ritz to the Rubble - Arctic Monkeys

WHAT IS YOUR LIFE STORY?
Rock Steady - Noonday Underground [right...]

WHAT DO YOU WANT TO BE WHEN YOU GROW UP?
Ain't Got No... - I Got Life! - Nina Simone [ceva să mă scoată din mulţime adică]

WHAT DO YOU THINK WHEN YOU SEE THE PERSON YOU LIKE?
Wonderful Tonight - Noonday Underground

WHAT DO YOUR PARENTS THINK OF YOU?
Plans (Mogwai Remix) - Bloc Party [naivi, dar ai mei]

WHAT WILL YOU DANCE TO AT YOUR WEDDING?
See You Soon - Coldplay [they all say so...]

WHAT WILL THEY PLAY AT YOUR FUNERAL?
Stop Swimming - Porcupine Tree [got the point, thanks]

WHAT IS YOUR HOBBY/INTEREST?
Flippin' The Bird - Ruby [hahaha...e prea tare!! răspunde cred şi întrebării 27]

WHAT IS YOUR BIGGEST SECRET?
El Viento - Manu Chao

WHAT DO YOU THINK OF YOUR FRIENDS?
Fuse Again - Ruby

WHAT'S THE WORST THING THAT COULD HAPPEN?
Walz - Elliott Smith [I'll take it, thank you!]

HOW WILL YOU DIE?
In the Ghetto - Nick Cave and the Bad Seeds [mda, de ce ţi-e frică nu scapi]

WHAT IS THE ONE THING YOU REGRET?
Remain - Jose Gonzales

WHAT MAKES YOU LAUGH?
Birthday - The Beatles [nu prea e râsul meu...]

WHAT MAKES YOU CRY?
Hatesong - Porcupine Tree [yeah, rub it in]

WILL YOU EVER GET MARRIED?
Gatekeeper - Feist

DOES ANYONE LIKE YOU?
Here's That Rainy Day - Peggy Lee [no innuendo, huh?]

IF YOU COULD GO BACK IN TIME, WHAT WOULD YOU CHANGE?
When I Fall - Noonday Underground [but I can't, can I?]

WHAT HURTS RIGHT NOW?
Natale's Song - Sia

WHAT WILL YOU POST THIS AS?
To Lick Your Boots - Eels [my thoughts exactly]

4 februarie 2009

Braille


Am cataractă pe suflet.

Albeaţa separă o lume stupid-fictivă de un pumn înfipt în plex.

Vreau să am 19 ani, să beau votcă cu cola şi să sper că n-am văzut încă tot.

Acum sorb din pahare subţiri cu picior şi mă tem să văd mai mult.

Pipăi punctele de pe matricea unei lumi pe care alegerile mele au opacizat-o.

3 februarie 2009

Până la adânci bătrâneţi sau puterea nebănuită a inerţiei

A tot fost odată ca niciodată, când trăirile majore au luat o pauză. O lună, două, un an, cinci. [Ciclic revin, îţi dau un par în cap, intră din nou în pământ şi te lasă să-ţi văicăreşti cucuiul în voie]. Se întâmplă astfel că anormalul zbuciumant devine normal atenuant, îţi recapeţi respiraţia regulată şi o iei bătrâneşte la picior din aprozar în aprozar împins de la spate de reculul ultimei aventuri.
Ziua impune mecanisme, de care te plângi nesfârşit, noaptea urmează aceeaşi cadenţă servilă, zi cu lamentările intrate în rutină, gust leşios de inutil, din ce în ce mai puţine mişcări voluntare, noapte, afazii parţiale, dictatura fluctuaţiilor de chef, zi, procentaj infim de satisfacţii, noapte, zi, noapte...
Relieful evolutiv, ca şi cel regresiv, este în aceste perioade plat - un tăpşan pe care-l rumegi din inerţie.
Cel mai trist mi se pare când erbivore perechi îşi îmbină destinele sub interesul comun al unui moment, uită între timp care a fost acela şi de ce au rămas uniţi, dar introduc delicat un căluş profilactic în gura care ar articula aceste necunoscute. De ce? e întrebarea desuetă care ridică doar umeri şi nu probleme existenţiale. Mă rog. Singuri sau împreună, tot inerţie se cheamă. Şi pare a te afunda în atâta indulgenţă încât, de la un prag măreţ la altul, ai chiar impresia că trăieşti.

2 februarie 2009

Mimodramă

Un mim s-a trezit, a stat cu capul în mâini o vreme, nu s-a uitat la ceas şi s-a ridicat din pat.
Publicul a strigat: Obosit!
...

Un mim a mimat bucătărie, a intrat în ea, s-a aşezat la masă şi a plâns.
Publicul a strigat: Mahmur!
...

Un mim a mers cu pas domol, nu a mimat om, s-a întalnit cu unul şi a mimat vorbe.
Publicul a strigat: Îngândurat!
...

Un mim n-a ştiut să mimeze dor, şi-a tăiat un deget şi a aşteptat.
Publicul a strigat: Nebun!
...

Un mim a numarat până la unu, a râs, a plâns.
Publicul a strigat: Singur!
...

Un mim a scris, a mimat suflet, a murit.
Publicul a strigat: Mim!