18 iunie 2009

dialectica împăcării

să înţelegi tristeţea existenţei este şi punctul de maximă fericire pe care-l poţi atinge. inversul, mai mult decât deductiv, este în aceeaşi măsură valabil; tristeţea primordială vine din cunoştinţa mărginirii. cele două se întâlnesc, anulându-se în punctul ultim de intensitate cognitivă. abia atunci, sfârşitul zbuciumului şi al zădărniciei.

7 iunie 2009

Empirism infailibil

Cum poţi să mai crezi că omul moare tot odată?

1 iunie 2009

Implorarea realităţii. Interludiu

Trebuia să întorc pagina să invoc o continuare. Nesilit. Evolutiv. Am rămas, în schimb, recitind aparent metodic, mimând interes atât cât a fost posibil, până când nici eu n-am mai putut suporta mirosul credibilităţii descompuse; recitind apoi narcotic rânduri născute din curiozităţi îmbalsămate; recitind - în fine - convulsiv, din ce în ce mai rapid, înglodând în retină litere şi spaţii, zgâriind-o cu sensuri osificate, până ce oscilaţia isteriei spasmodice a căpătat viteză imperceptibilă şi s-a transformat în împietrire.

Nu ştiu ce moare mai întâi: voinţa, spiritul contradictoriu sau argumentul. Cert şi ireversibil însă, de sub lânceziri şi tremolouri obscure, şi-a împlântat buricul printre suprapuneri de amprente unsuroase. La unii apare cursiv-caligrafic, la mine iese cu paragrafe turtite, din forceps.
Următorul capitol.

Peste toate incompatibilităţile, facilă şi nerăscolitoare satisfacţie: e minunat sa nu răspunzi la telefon de ziua ta. În fond, o neglijabilă erată personală.