13 august 2009

Mulţumesc celor care au pierdut timp preţios citind cuvintele şterse aici.

Sfârşit şi lui Dumnezeu laudă!

26 iulie 2009

Suspin oblojitor m-a învelit şi-am dormit


Uneori degetele vroiau să lase în urmă o tresărire. Ca asta. Atunci (tran)scriam fără habar jeluirea unei doine desluşite de undeva din zori îndepărtaţi, dintr-un turn ridicat pe o larmă asurzitoare. Un dor de taină şi-o tânguire, atât de dulci că numai un oftat le poate încăpea.

Un neştiut ce mă recunoaşte, dintotdeauna, care mi se opune în ciuda-mi şi care mă plânge, m-a plâns.
Eu am fost cea dintâi care nu a înţeles.

8 iulie 2009

Un azi

De câteva zile îmi hărţuiesc ducerile şi întoarcerile, aproape intolerabile în vioiciunea lor aseptică. Sincronie stăruitoare de smerenie şi măreţie , mii de sori aliniaţi pălmuiesc când de pe o parte când de pe cealaltă, întorcându-mi obrazul nemaiîntors. Retina înghite tot ce ciocneşte cu lăcomia supravieţuitorului, culoare, formă, densitate, vivacitate, extenuare şi dor, mai ales dor. Din ochi coboară înăuntru şuvoi de simţire nemestecată, pironind moliciunea în colţi dureroşi de fericire.


*imagini semi-furate cu telefonul mobil, în mişcare. remuşcări n-am.

18 iunie 2009

dialectica împăcării

să înţelegi tristeţea existenţei este şi punctul de maximă fericire pe care-l poţi atinge. inversul, mai mult decât deductiv, este în aceeaşi măsură valabil; tristeţea primordială vine din cunoştinţa mărginirii. cele două se întâlnesc, anulându-se în punctul ultim de intensitate cognitivă. abia atunci, sfârşitul zbuciumului şi al zădărniciei.

7 iunie 2009

Empirism infailibil

Cum poţi să mai crezi că omul moare tot odată?

1 iunie 2009

Implorarea realităţii. Interludiu

Trebuia să întorc pagina să invoc o continuare. Nesilit. Evolutiv. Am rămas, în schimb, recitind aparent metodic, mimând interes atât cât a fost posibil, până când nici eu n-am mai putut suporta mirosul credibilităţii descompuse; recitind apoi narcotic rânduri născute din curiozităţi îmbalsămate; recitind - în fine - convulsiv, din ce în ce mai rapid, înglodând în retină litere şi spaţii, zgâriind-o cu sensuri osificate, până ce oscilaţia isteriei spasmodice a căpătat viteză imperceptibilă şi s-a transformat în împietrire.

Nu ştiu ce moare mai întâi: voinţa, spiritul contradictoriu sau argumentul. Cert şi ireversibil însă, de sub lânceziri şi tremolouri obscure, şi-a împlântat buricul printre suprapuneri de amprente unsuroase. La unii apare cursiv-caligrafic, la mine iese cu paragrafe turtite, din forceps.
Următorul capitol.

Peste toate incompatibilităţile, facilă şi nerăscolitoare satisfacţie: e minunat sa nu răspunzi la telefon de ziua ta. În fond, o neglijabilă erată personală.

13 mai 2009

[titlu dispărut chiar înaintea publicării]

Guma mea a luat-o razna. Şterge cu frenezie tot, de peste tot. Elimină brut, fără a mai discerne între straturi, se apasă greu, fracturând suprapunerile cu talpă implacabilă. Odată cu nebunia i s-au ascuţit simţurile: adulmecă urme de emoţie şi cum simte vreuna fertilă, se năpusteşte asupra ei şi îi devorează lăstarii. Atât de sinistru şi-a rafinat vânătoarea, încât acum condamnă şi execută aprioric - intuind potenţial de întrupare, ucide şi conturul încă nenăscut.

Iar eu stau rezemată şi-i privesc delirul nihilist. Cu obrazul uitat în palmă şi ochii duşi în spatele hârtiei mutilate, îmi tac cuvintele unul câte unul. Făcându-le în sfârşit dreptate.

foto

10 mai 2009

Poemul sfârşitului săptămânii - 3

You don't survive in me
because of memories;
nor are you mine because
of a lovely longing's strength.

What does make you present
is the ardent detour
that a slow tenderness
traces in my blood.

I do not need
to see you appear;
being born sufficed for me
to lose you a little less.

Rainer Maria Rilke, Interior Portrait
Traducere de A. Poulin din Poèmes français (1935)

Portrait intérieur

Ce ne sont pas des souvenirs
qui, en moi, t'entretiennent ;
tu n'es pas non plus mienne
par la force d'un beau désir.

Ce qui te rend présente,
c'est le détour ardent
qu'une tendresse lente
décrit dans mon propre sang.

Je suis sans besoin
de te voir apparaître ;
il m'a suffi de naître
pour te perdre un peu moins.

7 mai 2009

Undeva, am lăsat un apus







M-a străfulgerat abia acum. De 4 luni eu nu mai am cer.
Cum e posibil să nu-mi fi dat seama?! De când m-am întors mi se refuză jumătatea de sus a lumii! Mă învârt cocoşată prin gâtul uscat al unui monstru de beton, mestec pasta de pietriş regurgitată de el, reciclez în plămâni salivă evaporată şi praf.

Căutând cu îndrăzneală în sus, după cum o răsfăţase cerul de dinainte, privirea s-a izbit de prima grindă. A continuat, din nou a zvâcnit dureros sub impact. S-a zbătut isterică în toate direcţiile, lovindu-se de ziduri până le-a învăţat. Cu fiecare zi au supus-o mai mult, a şi uitat că într-o vreme vedea curcubeul de la un capăt la celălalt. Acum retina creează neîntrerupt pătrate.

După o zi în care m-am dizolvat în toate obiectele de care m-am lipit, mi-am regrupat cu greu atomii din canapeaua roşie pe care îmi mutasem zacerea , am ieşit pe balcon şi am căutat luna plină. Mi-am dat seama că, de nu mi-ar fi dovedit-o înaltul altor tărâmuri, puteam crede că e o legendă. Aici nu e nici cer s-o ţină în palme.

4 mai 2009

Să fie gripă!

Cât de plăcut-vaporoase mi se par zilele când corpul mi-e îmbiat de o slăbiciune străină, din afară...
Primesc iată în dar o cupă în care pot să-mi torn vinovăţia. În picuri grei şi ipocriţi îndes şi poticneli şi scuze şi lene şi alint.
O, de mi-ar reuşi - încă o zi măcar - să-mi fie conştiinţa astfel turmentată, îndur şi febra, şi-ameţeala şi mucoasa!

Azi, memorie despuiată

Aveam 16 ani, putere de decizie şi o sticlă de votcă cu gust de piersici. Pe ultimele două le-am epuizat până în miezul nopţii. Mi-am împărţit fervoarea din gură în gură, cu unduiri de silabe înşelătoare şi limbi aromate, mi-am umplut golurile cu sunet şi penumbre galben-disco. Invadasem noaptea şi mă agăţam cu dinţii de fantasmele ei.
Un flash de luciditate sau poate doar lumină şi m-am văzut înconjurată de pitici. Păreau destui, întunecaţi de umbră sau de mamă, îmi rânjeau simetric agăţându-se de mine cu mânuţele lor mici, cu unghii fosforescente. M-am scuturat, am evadat la baie şi am revenit cu întăriri. Din preajma sau din mintea mea, nu ştiu, s-au risipit.
Alt flash mă surprinde încolăcită în jurul unui torace dansant, în aer, pipăind cu mâinile spatele mişcat de ritmuri incerte. Un relief cu textura ciudată îmi îngheaţă explorarea - era un pistol. Sebastian studia teologia si vroia să se facă preot.
Al treilea tablou al aceleiaşi nopţi fecunde mă înghesuie într-un pat single, lângă băiatul/bărbat visat, flancat de o prietenă cu care - se pare - împărţeam visul. Dialoguri frivole, atingeri candide, uşor nervoase, împărţite echitabil de el spre stânga şi dreapta, cu temporare slăbiciuni părtinitoare de-o parte sau de alta, ne-au condus chinuit spre somnul amânat. Pe el nu mai ştiu cum îl chema, dar era bizar, iritant de frumos şi avea o căţea dog-german pe nume Carla, vopsită roz.


La 12 ani după acel 1 Mai, puterea de decizie a cerut linişte. Notele suprarealiste, abia perceptibile, au avut iz de stejar Brâncovenesc şi coloraturi de soprană.

2 mai 2009

Poemul sfârşitului săptămânii





Îmi vine să încep toate frazele cu vreau. De fapt, cred că într-o lume care n-ar cunoaşte deviaţiile autenticului, toţi ar începe frazele aşa. Cu tot barocul semantic, restul verbelor ispăşeşte robia secundarităţii. Raportate la vreau, sunt fie stimul, fie efect.
Nu o fac pentru că, din deprindere sau teamă, îmi îmbrac orice impuls în hainele relativităţii. În mine, în tine, dorinţa sfidează însă goală, întinzându-se lascivă peste cumpătările debile şi improvizând nesistematic pumni în stomac.

26 aprilie 2009

O geană în zbor

Chi 'l vuol veder, convien che prima mora.

Acest text nu va fi şters de mine, nu îndepărtez surplusul, suprim de data aceasta vanitatea negării. I-l dăruiesc arhitectului aşa brut, pentru că el ştie preabine să intuiască Forma din blocul de piatră. Umil model, nu pot decât spera la virtuozitatea şlefuirii.
Am spus acum ceva vreme că vreau să inventez greşeli de unică folosinţă şi să le împart. Apoi i-am dat un nume (Proiectul G.U.F.) şi l-am rătăcit printre amânări. Pâlpâind încă pe undeva, cuvintele au fost reînsufleţite de o proaspătă suflare.

Drumul spre Greșelile de Unică Folosință e de fapt drumul spre perfecțiune, spui tu. Pentru mine drumul în sine e, primordial, spre cunoaştere. Este trăirea imperfecţiunilor şi prin aceasta, e demascarea alterităţilor, lepădarea de straturi mincinoase, este gnosis prin carne şi simţire. Cum să dau eu măsura perfecţiunii, cum să o pot urmări constant şi real dacă la indemână nu-mi sunt uneltele ei? Ştiu în schimb cum se simte cruzimea greşelii, ştiu că ea e cea care îmi zgârie vederea şi-mi însângerează adevărul. Iar până când ştiinţa catafatică nu-mi va trece din logos în trăire, nu-mi rămâne decât să-mi proiectez ridicarea ştergând căderi, una câte una.

O greşeală de unică folosinţă trebuie să îndeplinească şi sensurile particulare ale cuvintelor alăturate. Astfel, irepetabilitatea este o condiţie indispensabilă şi, în acelaşi timp, provocarea cea mai de seamă. Repetată, o greşelă îşi trădează potenţialul de treaptă în urcuş. Folosinţa nu decurge însă numai din profanul utilizării unice, o greşeală eliminată şi atât nu ar avea nicio valoare în lipsa fertiliţăţii, a revelaţiei pe care trăirea ei o forţează.

...o gaură albă este cea care absoarbe întunericul, este foarte periculoasă pentru umbre dar, din cauza aceasta, dăunează și unei priviri rafinate care nu poate exista în afara penumbrelor. Cum mai poți aprecia, în cazul invaziei de găuri albe, frumusețea lumii? Dar cum ştii că ce pentru noi înseamnă frumuseţea lumii, nu e doar o palidă, înceţoşată răsfrângere a unei singure raze, pe care numai umbra o poate contura? Desigur, întregul ne-ar orbi acum, nepregătiţi, pendulând ingenuu între stropul de har şi voluptatea căderii. Dar poate că odată cu ultima greşeală nemaigreşită, am înţelege că perfecţiunea e perfecţiune tocmai pentru că lipsită de orice cusur la care ne-am putea gândi (deci şi plictiseală, platitudine etc.) şi cele la care nu ne putem gândi.
Ma tem că unui rău alterat prin repetiţie nu i se poate opune, în absolut, decât un bine schilod.

Pe de altă parte, nu m-am apucat încă de inventat nimic. Înainte de a crea şi implicit, a mă expune mediului contaminat, am nevoie de timp să mă imunizez. Şi nu o pot face decât greşind greşeli în continuare, chiar cu riscul de a cădea în păcatul nedisimulatei încântări.


PS: Voi adopta şi eu poemul de sâmbătă/duminică. Dar va fi (şi) sub forma aceasta.

24 aprilie 2009

Mirare lunatică

Ce a fost mai întâi? Muzica mi-a încălecat starea, şi-a înfipt pintenii în coastele ei şi a vlăguit-o până a adormit în picioare? Sau. O simţire latentă a luat cunoştinţă din sunetul muzicii şi s-a ridicat în mine ca la fluierul unui fachir?

Sufletul are aprioric o vârstă imuabilă? Că al meu se joacă de-a Baba-Oarba cu anii cei serioşi, constrângători şi fecunzi.

De ce ne-răbdarea e cea nativă şi creşte în orice buruieniş, iar răbdarea se cultivă? Sau au fost despărţite la naştere?

Cum de lumea urmează orbeşte Timpul şi se încrede în el când nimeni nu l-a văzut sau simţit vreodată? Ce e în afară de nişte praguri?

Cel mai uşor identificabil sentiment când te simţi fericit este cel de teamă de/şi culpă. Restul unde e tradus?

20 aprilie 2009

De aceea

Hristos a înviat!

15 aprilie 2009

...on the G string*

Pare totul insuportabil de uşor, plutesc obiecte în jur, gânduri perfect inconsistente, oameni fără cap se ocolesc ireproşabil, lumea trăieşe consecinţele unei inundaţii interplanetare.
Orice ating, se mai îndepărtează un centimetru. Am renunţat, strâng în pumni apă şi aer.
Vis sideral: sunt de carton, mă îmbib, absorb idei şi amoruri zburând fără autor în beţia imponderabilităţii.

O greutate e uneori atât de necesară. În apăsare, să comprime crevasele lăsate de rostul plecat cine ştie unde şi pentru câtă vreme.

[*]

13 aprilie 2009

O vizită normalităţii

Am păcălit-o. M-am şters frumos la uşă şi am intrat încălţată. Nu cred că s-a prins cineva că vin de departe.
Scurt şi prozaic, spicuire.

Nişte zile pline ochi de ore petrecute în semicerc, o notă maximă, o diplomă în plus, un ego îmbărbătat.

În sfârşit, o casă. Nu a mea, dar (doar) a mea. În sfârşit, după ani de jinduire, am pictat un perete.

Poftă de scris, dar mereu inoportună. Alungată de prea multe ori, m-a părăsit. Acum storc scris din mustrări de conştiinţă.

Două încrucişări, în zone diferite, după mult mers în linie dreaptă, neîntreruptă. Niciuna semaforizată, rămân pe loc şi-mi pun muzică în maşină. Ceva se va întâmpla. Ori se goleşte intesecţia, ori ies eu din normalitate, ori - oroare! - intru şi rămân.

Săptămâna Asta aş vrea să interpretez doar chinestezia sufletului.

8 aprilie 2009

Involucrativ

Ce închipuire fantezistă să crezi că te-ai avut vreodată. Că ai fost în stare să-ţi cunoşti cuprinsul şi că vei putea cândva să te citeşti până la capăt. Prezumtiv, poţi să ştii ce faci, poţi chiar să îţi doreşti să faci mai mult. Speri să fii, însă vei muri reacţie.
Nu lipsa celorlalţi e singurătate, nici ocolirea lor. Neantul perceptiv al propriei persoane este. Atunci când doar o umbră pe perete provoacă un tu, irepetabil de altfel. Căruia celalat tu, inaptul cu intenţii, îi dă somn şi murături.

1 aprilie 2009

Închide ochii şi ciocneşte-mă de tine

Vreau ca una din totalitatea de posibilităţi care sunt să se izbească crunt de una din totalitatea de posibilităţi care eşti şi - năucitor - să fie chiar aceea, unica, care se potriveşte. Să ni se întretaie variantele exact în punctul dinainte de orice ireversibil, prinzâdu-ne împreună clipele ca o broşă între două revere. Să rămânem aşa, sigilaţi într-o perfecţiune care nu seamănă cu nimic, numai a mea pentru că numai a ta, prototip perpetuu al coincidenţei desăvârşite.
Apoi, putem să ne şi îndrăgostim.

27 martie 2009

Poate de mâine

Nu-mi simt lipsa. Şi nici ea pe mine. Cred că ar trebui să ne întoarcem spatele una celeilalte definitiv, eu şi lipsa mea, de vreme ce ne ignorăm atât de firesc interacţiunea. O semi-conştiinciozitate mă mai anima înainte, dar a murit atinsă de nesimţire. Simţeam că o paşte demult, nu ţii un sistem imunitar cu ciorbăială de gânduri răsfierte.

Într-o vreme mă apucam să mişc degetele pe taste doar de dragul lor şi al aflării în treabă. Se învârteau întâi ameţite în toate direcţiile, se fâstâceau şi se împiedicau când un prim paragraf apărea doritor de lipeală. Când se potoleau, fraze începeau să li se scurgă din burice; din nimic şi nicăieri îşi lăsau seva pe ecran. Dar ăsta-i scris aşa, in vitro. Pentru zămislire naturală, ar trebui să înlesnesc nişte sex între idei. De dragoste nu le arde sigur.

Somnul joacă murdar.

19 martie 2009

Acolo

Nu în cuţite reci desolzind prezentul înfipt în ieri şi în mâine, nu în sfredelituri de burghiu în carnea dorurilor şi a poftelor, nu în vorbe şi săgeţi bete râvnind la un public invizibil. Nu.

În umilinţa gândurilor, acolo l-aş afla.

Când cotloane trădate îl împing afară nu are cum să nu-ţi vină să plângi. Se topeşte în tine, lăsând în gât un nod şi-o tânguire.

M-aş pierde de înţelesul din jur şi ar fi bine. E deja contorsionat în toate sensurile ca un cub împestriţat, adevăr schilodit de trufia căutătorului de aur.

Ar obosi scandalul etern al lumii şi o şoaptă devastatoare ar acoperi cerul pe care-l ştim. Cuvintele desfigurate şi-ar privi moartea gurilor şi a deşertăciunii.

Acolo aş vrea să mă uit şi să fiu uitată, în umilinţa gândurilor.

15 martie 2009

... ce mirare că mor!

Cine-ar fi zis?

Că distanţa dintre dulcele banal cotidian şi scrâşnirea disperării e grotesc supraestimată. O linişte gigantică ne ţine la adăpost fragilele meschinării, ca o pătura groasă, impenetrabilă. Cât timp nu vorbim despre ea, viaţa e aproape insesizabilă, o tolerată practic. Ne luminează drumul minuscule reflexii ale ei, ne-o ocupăm, haşurăm conştiincios pătrăţele. O constatăm abia când dispare de undeva, de lângă noi. Cu cât mai de aproape, cu atât mai limpede. Dibuim ca nişte orbi pe măsură ce pierdem, desluşim in absentia. Dar - veşti bune - devine din ce în ce mai bine. Odată cu vederea, ne recăpătăm şi moartea.


Later edit: Fireşte, este exagerat şi implicit not so cool să te apuci să vorbeşti despre viaţă şi moarte (mai ales când n-ai 75 de ani sau o statuie prin Atena). Pfiu, uite, acum că le-am pus unul lângă altul, cuvintele astea sunt învechite rrrău! Ce mi-o fi venit? Aşa... din senin.

12 martie 2009

Implorarea realităţii. Uvertură

O sa mă duc cu flori şi o să-mi cer iertare.
Primeşte-mă înapoi, nu mai sunt un nimeni pentru nimeni fără tine! Cel mai anost alienat din lume! Pune-mi o piedică la oră de vârf, aruncă-mi un ghiveci în cap, numai scapă-mă din mine, te rog! Ştiu, te-am înşelat la toate gardurile, cu amăgiri din cele mai murdare. Mi-au supt vlaga şi mi-au scuipat-o toată în faţă, crede-mă, n-am să le uit rânjetul prea uşor. Dă-mi din aerul tău, îl iau pe loc aşa poluat, al meu e infestat de mirosul gândurilor cangrenate. Nu se mai poate respira înăuntru. Mai ştii când ceream ţigări pe stradă? Ce simplu mi se părea, nu-mi era ruşine cu tine, te meritam atunci. Ţi-a mai rămas oare ceva pentru mine, mai ai un dram de conştienţă să mi-l picuri pe buze...
Îi voi lua genunchii în braţe cu ochi de fiu risipitor.

8 martie 2009

Ipoteză

Mă ascund din ce în ce mai bine şi pun multe întrebări care încep cu de ce. Parazitez sensuri câte-o zi după care îmi ucid gazda. Mi-am găsit culcuş într-un labirint coşmaresc în care toate posibilităţile sfârşesc în zid. Sunt în siguranţă.

Îmi înmoaie genunchii inutilul rândurilor scuipate mai sus ca şi al celor de mai jos şi mult mai jos, până acum 6 luni de jos. Dezordine, superficialitate, redundanţă, repetiţie, inconsistenţă, încâlceală derizorie, scălămbăieli, autocritică cu patos jenant, totul, un caimac greţos peste mielina mea.

Zilele-mi sunt senine de altfel, îmi plac unii oameni mult, alţii mă plac pe mine. Ne auzim, ne simţim vibraţiile, ne uităm unii la alţii, unii pe alţii, suntem lipiţi de asfalt. Suntem nişte şine.

Uite cum îmi vine să mă desfrânez pe litere, să scriu involutiv, să demolez blocurile imaginaţiei, să stric cuminţenia, să descriu ordinar, să sfidez ambiţiile creatoare. Nu, niciodată autodistructiv, ar fi sub demnitatea mea de curvă. Nu mă fac bucăţi . În ciuda tuturor, vântur înzestrări anahoretice, adulmec mediocritate, îndur. Sunt o masochistă cu zâmbet.

Pardon.

7 martie 2009

Timpul meu este preatârziul

Nu mă mai ţine apa la suprafaţă, penajul meu a suferit mutaţii şi nu mai e bun de nimic. Poate doar nişte pufoaice suedeze să se bucure de el second hand.

Toată lumea ia în râs povestea cu drobul de sare. Mai eficient e, se pare, să sufli în iaurt. Dar cel mai bine e să-ţi cumperi pământ pe Lună. Numai degetele încă nu ştiu să se ferescă înainte să fie lovite.

Aş vrea să inventez greşeli de unică folosinţă şi să le distribui gratuit dimineaţa devreme.

Astfel, când mă fac mare, regretele se vor fi demodat.

6 martie 2009

Impiegata

Se pregătea de încă un moment penibil din rândul celor legate de nume. Pierduse numărul acestor garduri în care îi era dat să se împiedice la începutul fiecărei cunoştinţe sau împrejurări, dar nu devenise o clipă mai uşor. Îşi simţea limba umflându-i-se în gât de câte ori trebuia să-l pronunţe şi poate de aceea ajunsese în timp să-i stâlcească articularea. O chema Frăguţa. Ea îl rostea ca un vorbitor nativ de chineză, care nu face diferenţa fonetică între r şi l. "Flăguţa, da" zicea opintit, mereu cu o sprânceană contractată şi o căutătură nervoasă spre stânga.

Nu este, desigur, nici pe departe cel mai urât sau nepotrivit nume, îl văd chiar pasibil de admiraţie în anumite cercuri etno-sensibile. Dar pentru ea fusese o dramă de la bun început. Nu se putea gândi mai departe de botezul unei cornute când îşi auzea vocea înghiţindu-l (pentru ca asta încerca de fapt să facă); devenea cu atât mai chinuitor cu cât nu se facea înţeleasă şi era nevoită, aproape fără excepţie, să-l repete. Închipuiţi-vă cum e să strigi "Flăguţa" de trei ori, din ce în ce mai contorsionat, cu faţa lipită de un ghişeu din Sectorul 3, în auzul unui public iritat aşteptând la coadă. A treia oară a scăpat şi copiile documentelor strânse la subraţ. O vreme lumea a mai uitat de frustrare citind evantaiul de imprimeuri alb-negru cu "Popas Frăguţa" de pe jos.

- Repetaţi, vă rog. Numele şi domiciliul. Nu e tocmai linişte aici la noi, zise moale aruncând colţul gurii spre dreapta într-o dezvelire de dinţi cum nu-i mai fusese dat să vadă. Şi ce ochi. Trei riduri perfecte la fiecare capăt completau zâmbetul de matelot pârguit de soare.
- Aahmm..... [fluierat şi pufnituri sacadate de locomotivă]
- Deh, condiţii vitrege... Ce să-i faci don'şoară, cineva trebuie să se ocupe şi aici. Întinse un braţ şi împinse cele două rânduri din unica fereastră a încăperii. 'Unii oameni sunt făcuţi pentru uniformă', gândea ea în timp ce-şi freca degetele de marginea lipicioasă a biroului.
- Ziceti!
- Deci Popas Ffr..lăguţa, necăsătorită.
- Domiciliul... domnişoară.
Ar fi vrut să se facă în momentul ăla una cu mocheta verde de pe jos, să o calce toţi ceferiştii în picioare. [şuierat de afară, voci pe hol]
-Acum lăsaţi. Ne înţelegem noi cumva. Tre' să fug, ştiţi cum e vorba aia: problemele nu te-ntreabă cât e ceasul. Râse scurt, cu jumatate de dantură. Deja de mâine dimineaţă vă aşteptăm, veţi începe cu acceleratul de Focşani. Fără emoţii, poartă noroc am auzit.
Ea, în picioare, cu privire împleticită. El aproape de uşă, cu mâna întinsă.
- Don'şoara Olguţa...
- Domnule Tache...

5 martie 2009

S-a ars poetica

Eu de ce nu scriu despre primăvară? Despre cum m-a afectat seninul de ieri sau mohorâtul de azi? Despre paltonul verde sau fătuca suficientă de la întrunire? Unde am pomenit de Crăciun? De bărbaţii-fenomen(ologi)? Unde sunt nervii, mărţişoarele, dulceamăruiul de duminică, sărbătoritul tam si cel nesam, cunoştinţele tipice şi boemul vagabond, muzica simţitoare de inimi, leagănele, volanele, obloanele galbene, lumina căzută, la mansardă sau pe gândurile mele în dezgheţ, prima vedere, fie şi fără dragoste, ochii sub-bretonaţi, zbaterile şi dezbaterile, cumpărăturile decise hormonal, copilul nostalgic, curcubeiele? Nu am aşa ceva, nu le văd, ocolesc, camuflez? Care e?

Din ce trăieşte scrisul meu? Muşcă din nişte cochilii părăsite pesemne.

1 martie 2009

Sentimentele au întotdeauna un nas

(...) La vera solitudine è in un luogo che vive per sé e che per voi non ha traccia né voce, e dove dunque l'estraneo siete voi.
Così volevo io esser solo. Senza me. Voglio dire senza quel me ch'io già conoscevo, o che credevo di conoscere. Solo con un certo estraneo, che già sentivo oscuramente di non poter più levarmi di torno e ch'ero io stesso:
l'estraneo inseparabile da me.
(...) Se per gli altri non ero quel che finora avevo creduto d'essere per me, chi ero io?
(...) Io non potevo vedermi vivere.

Aş fi zis că nimic nu-mi e mai familiar decât propria singurătate. Copil calin care mi s-a dat de la începutul timpului, pe care îl legăn duios până când unul dintre noi adoarme şi cade într-un vis cu oameni. Nu mi-a trecut nicicând prin cap că aş putea fi altfel decât cu mine atunci când sunt singură, dimpotrivă, îmi subjug solitudinile unor introspecţii trufaşe, ca un despot luminat al sinelui. Şi nici nu m-am gândit să-mi doresc altfel.
Dar ce murmur printre gândurile mele mioape când câte o minte minunat de tulburată reuşeşte să mai şteargă din praful depus peste uitate îndoieli (devenite astfel convingeri, din păcate). Citesc, iată, despre o năzuinţă inedită, n-aş zice chiar absurdă. Aceea de a fi singur fără tine. Adică de a fi în prezenţa unui tine de care n-ai habar, de a te întreţine cu străinul inseparabil: tu-ul care există pentru ceilalţi. Dorinţa de a-ţi cunoaşte prezenţa spontană, negâtuit fiind de vreo oglindă. Curiozitate sălbatică: cum mă văd eu din afara mea? Dedublare chinuitoare: defectele fizice, irelevante per se în dinamica interioară, sunt intrinseci persoanei sociale - singura de fapt validată vreodată - şi proclamă definiţia întregului. Revelaţie cutremurătoare: eu sunt ceea ce vezi tu. Punct.

De ce ar fi mai real un eu interior decât unul exterior? Într-o lume în care conştiinţa de sine ar fi deţinătoarea adevărului, ochii devin redundanţi. De ce e mai relevant că mă "văd" gândind/simţind decât că nu mă văd trăind? Pentru că aşa zic eu?

Personal, acestea sunt întrebări la care am aflat raspunsul fără să mi le fi adresat vreodată. Dar a-mi plănui din când în când exilul din mine mi se pare învigorant ca o dimineaţă crudă de vară.

Operă

...
Degeaba se zbat nişte impulsuri nervoase pe la capăt de degete. Ce aş scrie e deja mort în mine aşa că mai poate aştepta. Acum n-aş bruia cu nimic urma de note şi voci rămasă în timpane. Oftat sublim şi păr ridicat pe ceafă. Mereu, aceeaşi jinduire.

26 februarie 2009

Am inventat o groapă

Cât pământ să mai adun sub unghii?
M-am gândit cum aş putea să gasesc căi neumblate.
M-am gândit, m-am temut, m-am întrebat.
Dacă aş săpa?
Dacă-aş săpa în sus m-ar goni păsările, mi-aş dori să strivesc pământul sub picioare şi aş ameţi de singurătate.
Când să pornesc?
Când să pornesc, mi s-a părut că mi-am scrântit piciorul şi am început să-l târăsc. Oricine ar înainta greu în aceste condiţii.
Sfâşitul timpului părea departe şi mă plictiseam.
Pe unde s-o cotesc?
- Socotesc că nu ştiţi unde vă aflaţi.
N-a fost glasul meu sigur pentru că eu tocmai mestecam ipotezele luate la mine.
- În curând se înserează, macar atâta lucru ar trebui să ştiţi.
-
Şi dacă nu ajung?
- Dacă nu v-ajung aceste avertizări, poate că nu v-aţi uitat bine în jur.
- Am uitat de unde am plecat, ce-i drept.
- Drept nu aplecat, aşa vă mai ghidaţi după ultimele raze.
După, un şuierat razant pe lângă ureche şi poc! un vis prăbuşit chiar la picioarele mele.
L-am îngropat acolo şi am continuat să-mi sap calea, pe ascuns.
În groapă, ascuns, doar un iadeş nerevendicat.

25 februarie 2009

6 zâmbete în căutarea unei feţe


- Nu se poate dom'ne, trebuie să o găsim!
- Ia uite ce ambiţios e ăsta micu'! Tu al cui eşti mă?
- Păi dacă ştiam mai eram aici?! M-am trezit când am dat nas în nas cu unu' călcat pe picior. Înainte - mi s-a zis - se pare că îmi făceam de lucru într-o sală de clasă. Cică ieşeam mereu în faţă la mate şi chimie. Şi nu sunt mic.
- Tu ce zici Crispatule, întrebăm pe cineva?
- Băi mie mi-e cam frică de ăştia cu feţe de când m-a îngheţat ultima tanti cu permanent mov pe creştet. Am avut totuşi timp să-l văd pe-al ei înainte să mă scurg pe ghişeu. Ha! Avea un incisiv dat cu ruj.
- Eu zic să ne luăm după ăsta cu ochi. Are aşa ceva care mă inspiră. Ce zici Zglobiule, te bagi?
- Mă bag, dar tare-mi e că n-o mai găsim cu tânărul la care am sclipit ultima oară. Dacă era şi Leneşu' de dimineaţă aici, poate ne uneam memoriile şi îl identificam pe simpatic.
- Of, io ce să mai zic, că nici nu ştiu pe cine mă irosesc. Mă lipeşte de telefon şi vorbesc cu străini practic. Cine ştie dacă nu cumva trec neobservat...
- Tu ăsta cu colţ lăsat în jos n-ai nimic de zis?
- Aş avea, deşi mi-e greu să vorbesc şi în numele sprâncenei ridicate. Noi umblăm împreună de obicei şi ne asortăm pe unde dăm de semeţie şi aplomb. Ne mai jucam şi în oglindă uneori.
Părerea mea este totuşi să ascultăm de cel mai în vârstă.
- Cred că eu sunt. În fond, am existat chiar înainte de dinţi...
- Pffuaahaha!
- Eu n-aş râde în locul tău Telefonatule. Nu numai că eşti pe bănuite, dar ai şi secundele numărate la fiecare conversaţie. Aşa, să revin. Ziceam că eu am apărut primul, am trecut şi prin dinţi de lapte şi prin lipsa lor, in fine, prin multe; de atunci întâmpin aceleaşi două feţe, acum parcă mai încreţite. Dar iată ce idee mi-a venit: ne gândim pe unde am fost, venim cu exemple personale de muze preferate şi poate aşa, din vorbă-n vorbă şi din loc în loc găsim Locul în care odată am fost toate. Ne ducem acolo şi aşteptăm. Poate într-o zi se va întoarce.


Postfaţă: m-am înfruptat astfel dintr-o leapşă care mi s-a fâţâit pe sub nas toată ziua. De aici.

22 februarie 2009

Neştiutul care-mi poartă numele

Se întâmplă câteodată să simţi mult dar altfel, şuvoi cald şi orfan care vrea la tine şi nu ştii de ce. Nu poţi să identifici ce simţi, te uiţi confuz după repere, te grăbeşti să ajungi la ce ştii şi faci un pas prea mare. Ai trecut peste. Şi asta numai pentru că - ce trist - dacă nu vezi nicăieri cuvintele cu care să încropeşti o descriere, dacă în memoria ta emoţională n-a avut când sau cum să-şi facă loc vreun precedent trăit sau transmis, atunci asemenea simţiri sunt condamnate la nefiinţă. Existenţă negată prin lipsă de validare. Ca universul redus la percepţie... Absurd. Nu mai insist pe idee, o fac alţii cu mai mult elan. Pe mine mă apucă smerenia nu inspiraţia când se ajunge la polemici ontologice.

Azi, printre altele, m-am ciocnit providenţial de un vers jumate, a cărui traducere cred că ar fi zis: (...)ceasurile cu pendul şi oglinzile continuă să funcţioneze şi când nu se uită nimeni (via). Nu ştiu ce lamelă a rezonat la impact, de ce asta şi acum, nu vreau să scormonesc după locuri comune în mine care să justifice efectul, văduvind astfel de autonomie o altă însufleţire. Definiţiile sunt călăii clipei de graţie.

Mi-aş dori să fiu o sită mai generoasă, cu găuri pe care să nu ştiu să le număr, care să-şi suprapună jumătăţile peste alte găuri, din ce în ce mai mari, şi tot aşa în straturi meşteşugite până în adânc, unde infinitul nu se mai cerne.

18 februarie 2009

Pseudo-arbitrar

Din moarte năpraznică poate se vor trezi, dar vor mişuna în afara mea începuturile logice, continuările coerente şi urmăritul prea treaz de idei. Dacă tot ştiu cum se face, de ce să nu mlăştinesc şi nişte demersuri neuronale? Altfel, toate bune, merge şi cu regurgitat spontan. Ce cuvânt inutil, demers. Îţi zic eu că văd mai bine seninul dacă nu-l obturează un cur de elefant roz. Metaforizezi, debordezi, corodezi. Ce altfel să scrii freestyle fără virgule când de altfel lumii i se rupe de tine da' tu ai înţeles tocmai invers. Te simte cum stau eu cu spatele la televizor şi ascult emisiunea în limba maghiară. Unde doseşti mă ce te-a făcut să tresari de frumos, tu singurel, fără sa te fi înghiontit nimeni cu cot ascuţit de trend-er al neînţeleşilor? Negi negarea ultimului negat după care ai salivat şi te încolonezi printre cripticii cu nervi slabi şi aspiraţii de freaks. Nu tu, eu. Ai înghiţit demult cocktail-ul dar rămâi pe gânduri sugând gheaţă topită. Mă exasperează răbdarea sadică pe care o are timpul cu mine. E mai rău decât picătura chinezească. E anticiparea fiecăreia dintre ele.

16 februarie 2009

Alb cremos cu miros de mosc


Leg lucruri şi simţuri, folosesc o anumită atmosferă cu dublu sens, ca martor şi muză. Nu în constrângeri, ci în acele îndeletniciri pe care dispoziţii sau asocieri de-ale mele le fac speciale. Uneori există deja cadrul care mă inspiră, alteori de la chef de iniţiat ceva pornesc în căutarea ambianţei pereche. De multe ori mă trezesc tardiv oftând după locul şi clipa trecute/negăsite/irosite şi încep fără poftă. Sau nu mai fac nimic.

Îmi place să beau cafeaua de dimineaţă singură, la o masă ordonată, cu geamul deschis, citind ceva (spre deosebire de fratele meu care se uită pur şi simplu în gol, visâdu-şi ziua).
Nu pot să merg pe jos dacă nu ascult muzică la ipod şi mă bucur de fiecare metru din distanţa care-mi permite să fac asta. Mă enervează când cineva se oferă să-mi ţină companie. N-aş da nici pe cel mai bun prieten combinaţia ireală de aer în adieri, mers, muzica mea, eu cu faţa spre mine. Mi s-a întâmplat să fac asta frecvent pe o vreme pe care n-ai da afară nici câinele care tocmai te-a capsat; şi nu m-am simţit niciodată mai vie.
Cititul ideal: pe un pervaz lat, în dreptul unei ferestre imense, în miros de mentă. In real life: ziua, în lumină naturală, pe un pat făcut, cu un ceai lângă. Duminică am citit aşa vreo 7 ore, cu dor. Sau într-un tren, tot ziua, la geam.
Aş picta din nou dacă aş avea o vară într-o cameră mare cu pereţi de piatră, minimal decorată. Doar eu şi poate nişte vin alb rece, sec.
Dacă nu e luni a doua zi, îmi place când plouă torenţial. Şi e cineva foarte aproape de mine.
Cel mai bun pepene roşu este la umbră, în aer fierbinte şi sărat de mare.
Nu-mi place să dorm după-amiaza pentru că mă scol într-o baltă de melancolie dacă se face seară între timp.
Dacă nu m-aş fi lăsat de fumat aş aşeza (încă) ţigara perfectă în prima conversaţie cu omul pe care îl vei iubi, undeva la al doilea pahar de vin roşu, între buze cu tanin.
Aş avea inspiraţie mai cursivă dintr-un stilou cu cerneală neagră, pe o foaie fină, pe un teanc de foi fine.

Îmi plouă în gură de o bere pe terasa din fotografie.

foto

14 februarie 2009

Endorfine, le-am primit rest

Nu mai am chef să mă hrănesc din propriul scuipat. E un circuit subalimentar care degenerează. Un spirit pipernicit nu face pe nimeni geniu pustiu ci doar pustiu. De nerv, de sens, de sine.

Suferi pentru că nu-ţi eşti suficient. Orice în afară de asta e masturbare emoţională.

Mă duc mâine să mă dau cu placa, să mă doară concret, în noadă, să-mi fac cadou nişte stimuli neviciaţi, o frică mai pe şleau, un rece fără vină, o oboseală fără conştiinţă.

11 februarie 2009

un titlu care n-are nimic de spus

îmi descopăr o capacitate admirabilă de a trăi din neîntâmplări.
[îndrumar: apuc cu mâinile goale nepetrecutul, neîmplinitul şi pe cel care n-a avut loc (saracu') şi le dau cap în cap până se amestecă. se serveşte crud, fără condimente. eu îl fărâmiţez în nenumărate doze mici mici, ca să-mi ajungă cât mai mult; înghit câte una zilnic, după cafea evident].

mai amân un pic trezirea, că îmi merg siestele astea sudate drept la suflet. doar ele mai ştiu drumul până acolo.

fireşte, mă apucă sporadic şi câte un oftat maiestuos ca o trenă mov, lungă pân' se opreşte în buckingham palace. dar şi ăla se calcă în picioare până cade noaptea.

vorbim.

8 februarie 2009

Nu întâmplător, gol


Acum îmi e.
Îmi dau toate gândurile spre ghicire, nici nu le-am vrut vreodată de fapt.
Paraziţi de vată sticloasă.
Îmi colcăie prin râs şi plâns,
Mă îmbuibă de cuvinte ingerabile,
Îmi ies printre dinţi bântuindu-mi sărutul.
Mi-e dor, pe bune.
Şi de când am dormit la perete şi am uitat că mă enervează.
Şi m-am sufocat cică dimineaţa, ca să te îndatorez.
N-am mai văzut apusuri veştejite ca alea care îmi cădeau în cap când te oftam pe muzică.
Nu mai eram (în lipsa ta), ci rămaneam (fără tine). O uşă niciodată închisă, bătând a pustiu
Pe ritm de vânturi care te tot împrăştiau.
În fine, prostii.
Irepetabile, poate chiar închipuite.
Dar când mă golesc de ele, rămân un ambalaj nereciclabil.

7 februarie 2009

Nimic nou

Acum câteva secunde am terminat un post lung care începea ceva de genul "E nevoie de curaj şi obstinaţie ca să ieşi din propria mizerie, adică cea pe care ţi-o modelezi singur, manipulând plastilina de urlete şi muţenii din care crezi că eşti făcut ..." Am apasat pe ceva şi s-a şters; după care s-a autosalvat pagina goală. Mda.

E greu să nu îţi descoperi valenţe fataliste când, orice-ai face, ajungi tot după artificii. Mai scurgi un pahar-două şi te întorci acasă la implozia care ştii că te aşteaptă.

5 februarie 2009

...
Tocmai când mi se părea că am pierdut sensul lucrurilor, mă atinge o leapşă care-mi demonstrează că nonsensul are toate răspunsurile. Mulţumesc.


1. Put your music player on shuffle (ALL MUSIC).
2. For each question, press the next button to get your answer.
3. YOU MUST WRITE THAT SONG NAME DOWN NO MATTER HOW SILLY IT SOUNDS!



IF SOMEONE SAYS "IS THIS OK" YOU SAY:
Take my hand - Ben Harper [...watch and learn!]

WHAT WOULD BEST DESCRIBE YOUR PERSONALITY?
The Heart Asks Pleasure First - Michael Nyman [şi-acum spui?]

WHAT DO YOU LIKE IN A GUY/GIRL?
Chasing Cars - Snow Patrol [he's GOT to do that]

HOW DO YOU FEEL TODAY?
Opaque - Amethystium [shuffle, marry me!]

WHAT IS YOUR LIFE'S PURPOSE?
Summer wine - Gry [şi sunt pregătită să calc pe cadavre pentru asta]

WHAT IS YOUR MOTTO?
Idolize You - Lizz Wright [not such a good idea]

WHAT DO YOUR FRIENDS THINK OF YOU?
Pas si vieille - Olivia Ruiz [de-aia sunt prietenii mei]

WHAT DO YOU THINK ABOUT VERY OFTEN?
Wake Up Scarlett - Duke Special [about fucking time, girl]

WHAT IS 2 + 2?
Showbiz - Muse

WHAT DO YOU THINK OF YOUR BEST FRIEND?
No name No. 5 - Elliott Smith [damn you, iTunes!]

WHAT DO YOU THINK OF THE PERSON YOU LIKE?
From the Ritz to the Rubble - Arctic Monkeys

WHAT IS YOUR LIFE STORY?
Rock Steady - Noonday Underground [right...]

WHAT DO YOU WANT TO BE WHEN YOU GROW UP?
Ain't Got No... - I Got Life! - Nina Simone [ceva să mă scoată din mulţime adică]

WHAT DO YOU THINK WHEN YOU SEE THE PERSON YOU LIKE?
Wonderful Tonight - Noonday Underground

WHAT DO YOUR PARENTS THINK OF YOU?
Plans (Mogwai Remix) - Bloc Party [naivi, dar ai mei]

WHAT WILL YOU DANCE TO AT YOUR WEDDING?
See You Soon - Coldplay [they all say so...]

WHAT WILL THEY PLAY AT YOUR FUNERAL?
Stop Swimming - Porcupine Tree [got the point, thanks]

WHAT IS YOUR HOBBY/INTEREST?
Flippin' The Bird - Ruby [hahaha...e prea tare!! răspunde cred şi întrebării 27]

WHAT IS YOUR BIGGEST SECRET?
El Viento - Manu Chao

WHAT DO YOU THINK OF YOUR FRIENDS?
Fuse Again - Ruby

WHAT'S THE WORST THING THAT COULD HAPPEN?
Walz - Elliott Smith [I'll take it, thank you!]

HOW WILL YOU DIE?
In the Ghetto - Nick Cave and the Bad Seeds [mda, de ce ţi-e frică nu scapi]

WHAT IS THE ONE THING YOU REGRET?
Remain - Jose Gonzales

WHAT MAKES YOU LAUGH?
Birthday - The Beatles [nu prea e râsul meu...]

WHAT MAKES YOU CRY?
Hatesong - Porcupine Tree [yeah, rub it in]

WILL YOU EVER GET MARRIED?
Gatekeeper - Feist

DOES ANYONE LIKE YOU?
Here's That Rainy Day - Peggy Lee [no innuendo, huh?]

IF YOU COULD GO BACK IN TIME, WHAT WOULD YOU CHANGE?
When I Fall - Noonday Underground [but I can't, can I?]

WHAT HURTS RIGHT NOW?
Natale's Song - Sia

WHAT WILL YOU POST THIS AS?
To Lick Your Boots - Eels [my thoughts exactly]

4 februarie 2009

Braille


Am cataractă pe suflet.

Albeaţa separă o lume stupid-fictivă de un pumn înfipt în plex.

Vreau să am 19 ani, să beau votcă cu cola şi să sper că n-am văzut încă tot.

Acum sorb din pahare subţiri cu picior şi mă tem să văd mai mult.

Pipăi punctele de pe matricea unei lumi pe care alegerile mele au opacizat-o.

3 februarie 2009

Până la adânci bătrâneţi sau puterea nebănuită a inerţiei

A tot fost odată ca niciodată, când trăirile majore au luat o pauză. O lună, două, un an, cinci. [Ciclic revin, îţi dau un par în cap, intră din nou în pământ şi te lasă să-ţi văicăreşti cucuiul în voie]. Se întâmplă astfel că anormalul zbuciumant devine normal atenuant, îţi recapeţi respiraţia regulată şi o iei bătrâneşte la picior din aprozar în aprozar împins de la spate de reculul ultimei aventuri.
Ziua impune mecanisme, de care te plângi nesfârşit, noaptea urmează aceeaşi cadenţă servilă, zi cu lamentările intrate în rutină, gust leşios de inutil, din ce în ce mai puţine mişcări voluntare, noapte, afazii parţiale, dictatura fluctuaţiilor de chef, zi, procentaj infim de satisfacţii, noapte, zi, noapte...
Relieful evolutiv, ca şi cel regresiv, este în aceste perioade plat - un tăpşan pe care-l rumegi din inerţie.
Cel mai trist mi se pare când erbivore perechi îşi îmbină destinele sub interesul comun al unui moment, uită între timp care a fost acela şi de ce au rămas uniţi, dar introduc delicat un căluş profilactic în gura care ar articula aceste necunoscute. De ce? e întrebarea desuetă care ridică doar umeri şi nu probleme existenţiale. Mă rog. Singuri sau împreună, tot inerţie se cheamă. Şi pare a te afunda în atâta indulgenţă încât, de la un prag măreţ la altul, ai chiar impresia că trăieşti.

2 februarie 2009

Mimodramă

Un mim s-a trezit, a stat cu capul în mâini o vreme, nu s-a uitat la ceas şi s-a ridicat din pat.
Publicul a strigat: Obosit!
...

Un mim a mimat bucătărie, a intrat în ea, s-a aşezat la masă şi a plâns.
Publicul a strigat: Mahmur!
...

Un mim a mers cu pas domol, nu a mimat om, s-a întalnit cu unul şi a mimat vorbe.
Publicul a strigat: Îngândurat!
...

Un mim n-a ştiut să mimeze dor, şi-a tăiat un deget şi a aşteptat.
Publicul a strigat: Nebun!
...

Un mim a numarat până la unu, a râs, a plâns.
Publicul a strigat: Singur!
...

Un mim a scris, a mimat suflet, a murit.
Publicul a strigat: Mim!

30 ianuarie 2009

La limita dezacordului

Sunt demult o frază cu topică nefirească. Verbalizările mele se închid mereu în cerc perfect, pun virgulă acolo unde ştiu că trebuie, însă mi-e evident că asta e mult mai puţin sesizabil decât bâlbâiala care-mi descrie realitatea. Nu pot nici să evaluez dacă îmi merge bine sau rău fiindcă ceaţa analizabilă alterează măsura reală a lucrurilor. M-am crezut mereu o optimistă şi poate sunt, dar cumva am rătăcit legătura dintre debilitatea prezentului şi un potenţial mai coerent. Nu ştiu să mă fac cunoscută, de câte ori încerc (şi ce mult am vrut uneori) încep cu câteva straturi prea jos şi nu se înţelege nimic. Rămân avatarul pe care cei apropiaţi l-au dedus din ipostazele mele sociale şi antisociale. Tot ce vreau să ating presupune scindare, mă rup în două de câte ori îmi doresc ceva pentru că îmi doresc mereu ceea ce ştiu că îmi va aduce desfătare şi amar în doze egale. O vreme m-am oglindit în ochii altora, credeam că aia sunt în mare parte şi nu-mi amintesc prea multe chestionări autoaplicate. Acum mă văd la kilometri distanţă de ce percep ceilalţi. N-am devenit nici mai interesantă, nici mai complexă, m-am trezit doar cu nişte mutaţii interioare şi o stângăcie în a avea grijă de mine. Îmi place expansivitatea mea, spontaneitatea îmi trezeşte mirări admirative, chiar aş vrea să fiu ca mine. În orice iau startul la dublu, în două direcţii diferite. Scriu acum, ciudat, cu cea mai pură detaşare, dar în acelaşi timp mă irită teribil tonul negativ şi critic. De unde efervescenţa asta depreciativă din ultima vreme?
Ce tare am obosit să mă descompun în propriile clişee.

28 ianuarie 2009

Aşa, ziua, n-ai zice...

Eram într-un magazin gen supermarket, mă uitam aplecată la o colivie cu peruşi. Mi-era foarte drag de ei şi întindeam degetul să mă ciupească printre gratii. Cu mare mirare observ la un moment dat, în aceeaşi colivie mai spre dreapta, singură pe o scândurică, o vietate plată ca o lipitoare un pic mai mare, care ştiam că e căţel. Ce caută un căţel în colivia cu peruşi, săracul.... Mi s-a făcut o milă imensă de el şi am vrut să-l iau cu mine. Parcă avea nişte ochi mici plângăcioşi sau îi inventasem eu unii.
Prietenii pe care îi ştiam lângă mine: un cuplu de americani, Lili din Gambia şi David, frumos, gay, irlandez. Se opuneau scoaterii animăluţului din cuşcă, dar mie pieptul mi se golise de inimă şi n-aveam încotro. L-am scos şi am plecat cu el/ea în palmă. Mă uitam şi aşteptam să-şi dezmorţească nişte picioare sau aripi de sub blăniţă. Pentru câteva secunde onirice s-a transformat în biscuit învelit în ciocolată de mărimea unei brichete şi am muşcat din el de mai multe ori. A revenit. [Imagine pe care nu ştiu unde să o lipesc: David ţinând în palma lui căţelul-lipitoare şi vociferând cu aceeaşi singuranţă de când era coordonatorul nostru de voluntari ; mâinile îi emanau un miros de parfum masculin tonic]. A început să mişte uşor, apoi din ce în ce mai curajos, ca în foarte scurt timp să-mi cadă din mână şi, până să atingă pământul, să-i văd două picioare tubulare, maro şi foarte mici, ivindu-i-se în laterale şi spatele descleindu-se la jumatate în două aripi care l-au propulsat instant spre cer. O dâră transparentă şi vâscoasă ca un albuş crud unea pământul cu mica zburătoare îmblănită. Odată dispărută din raza noastră vizuală, a început să plouă cu cioburi de diamant. Ne minunam şi eu simţeam vag o mândrie că salvaseam vietatea captivă, redându-i puterile extraordinare. La impactul cu asfaltul, cioburile deveneau bucăţi jumătate ciocolată-jumătate biscuit, enorme, neuniforme, de mărimi diferite. Ajunşi cumva în spatele blocului copilăriei mele, ne-am întins tricourile la maxim, ca pe nişte saci porniţi din burta noastră, şi le-am umplut lacomi cu ţăndări din tableta gigant spartă-n cer.

Figurine unicat, uşor ciobite

Şi-a imaginat de zeci de ori momentul în care sforicica se va desfăşura în sens invers, până la capăt, eliberându-i degetul de câteva miimi de gram, infinit de grele. Perspectiva uşurării subite îi contracta vintrele. Înăuntrul ei plângea isteric un copil speriat de zmeie.


De când şi-a vopsit părul, priveşte lumea cu nesaţ, de sub gene de dantelă neagră. Mersul i se înfige nemilos în trotuar, mijlocind în linie perfectă dunga dresului fumuriu, inevitabil în sus, umezind imaginaţia sub straturi de haine invizibile. S-a obişnuit destul de repede şi cu fumatul, o face pervers şi sublim ca o ultima noapte de dragoste. Nimeni în preajma sa nu aminteşte de regretabilul accident, iar doliul de văduvă a încetat odată cu ultima lopată de pământ aruncată peste sicriu. Înăuntrul ei urlă o linişte caustică, care îi ucide copilul nenăscut în fiecare noapte.


Ar putea să-i zică chiar acum: Pleacă! Nu te mai uita la mine cu strabism de erbivoră, de unde ţi-a venit? Te rog, fii cum erai când te vroiam, când îţi imploram ca o sclavă privirile, când te-aş fi lăsat să mă pălmuieşti ca să-mi rămână fierbinţeala mâinii tale în lipsa ta... Mă ustură pielea lângă tine, îţi lipeşti alienarea de mine şi îmi subţiezi straturile, tânjirea ta îmi simplifică tegumentul. Nu te mai chirci lângă mine, te implor, nu mai e loc la pieptul meu decât de mine, când imi voi da de urmă. Redă-ţi demnitatea şi întoarce-mi spatele. Aşa te iubesc.
Poate mâine. Prinse inert ceaşca de cafea întinsă. Înăuntrul ei o prostituată se spăla frenetic pe dinţi.

26 ianuarie 2009

(La) apel

Am în faţă o desfăşurare de neputinţe. Nu cumplite, nu cu sânge, doar o gură de rumeguş ca balsam pentru gât.
În primul rând, cu pieptu' înainte, ale mele. Multe, aparent de statură medie, genul de ameţite care din când în când îşi uită rostul şi rămân zgâindu-se la vitrina cu împliniri. Nu sunt chiar deosebite, dar se machiază cu talent. Cât de bine dă uneori o apatie pe nuanţe de gri-şoarec (?!) ea fiind în fapt o trândăvie bine pomădată... Nu insist acum pe aceste fruntaşe, am un blog întreg să mă lăfăi pe tema asta.
În rândurile următoare, unele mai stinghere, altele forţându-şi intrarea pe rândul din faţă: neputinţele care se vor cronicizate, abaterile intrate în normă, leşinul generalizat. O parte se trage din familii de seamă şi îşi cinsteşte rădăcinile cu fiecare ocazie. Cine nu s-ar mândri până la urmă cu un arbore genealogic înfrunzit cu dezamăgiri pururi verzi, care a ştiut să-şi înfigă adânc, definitiv - după alte almanahuri, aşchiile dureroase? Neputinţă fiind, nu poţi, nu-i aşa, decât să te comporţi conform cu nobila obârşie.
Altă parte, orfană de seminţii alese, îşi trage seva dintr-un prezent oxidat. O anemie a creierului, o subnutrire a sufletului din simplă comoditate sau exces de interese străine băgate pe gât. Ele nu se fălesc, de lene.
Ar mai fi, într-o enumerare succintă: tristeţile încarnate (opţional cu ochi umezi de căprioară), jinduirile cu obiect mutabil, prostia genuină, vanitatea anonimului, patologicul indiscutabil. Dar acestea sunt mai în spate şi nu bat bine până acolo.

Curiozitate: Dacă toţi neputincioşii s-ar lua de mână unindu-şi lipsa forţelor, ar putea detrona clasicele idealism, romantism, altruism, care şi-aşa lâncezesc by default prin multe visuri?

25 ianuarie 2009

Exces de gel

Ultimii doi zeloşi din ţara asta mi-au pus ditamai beţele în roate azi. Şi le-au proptit atât de bine, că nu m-am mai mişcat din loc. Nici măcar nervi nu am, doar o urmă palidă din stupoarea iniţială şi o altă ridicare din umeri în şirul de incongruenţe.
Între a da în judecată British Airways şi a mă flagela pentru că-mi uit statutul de muc în peisajul UE, cochetez cu a bea o bere-două şi a începe să cred în semne.
Vă mulţumesc, dragi cruciaţi ai ticketing-ului cu năzuinţe de vameşi mitologici! Cinste vouă pentru că nu v-aţi lasat înduplecaţi de dorinţa mea facilă de a ajunge într-o ţară cu holeră, foamete şi razboi civil.
Pentru a stârpi fenomenul aspiraţiilor exotice de acest gen, văd că se depăşesc şi atribuţiile, se dau sentinţe din ambiţii de locţiitor de detaşament, se face orice numai emigrare ilegală în Zimbabwe să nu fie!
Ce bravi grăniceri ar fi putut fi ei...

24 ianuarie 2009

Sunt doar într-o ureche muzicală

Observ oameni care fug înspăimântaţi ca potârnichile când ceva prea zgomotos pentru liniştea lor cotidiană li se aşează în calea raţiunii sau, concret, le tăbară direct pe drumul vieţii. Adică un ceva dolofan apărut pe nepusă masă, un ciob nevăzut de dimineaţă în caleidoscopul de plastic care pare a cuprinde mai toate variantele necesare pentru o zi.

Îşi pun mâinile la urechi şi încep să lălăie peste bruiaj, ca să păstreze orchestraţia atonă dar de-a casei care le aranjează decent compoziţiile personale. Mai bine un vin mediocru dar acolo, decât o beţie cu apă rece.

Mie în schimb, aia îmi curge cel mai bine. Şi îmi tot surprind ieşiri din ritm, acesta al celor din jur, pe care îi calc pe picioare cu capul în alţi nori fiind. Mai greu să deznod acum poveşti despre ce se vede acolo căci orele sunt mici mici, dar poate că va rodi un dârz bob de inspiraţie în soarele african al zilelor care urmează.

22 ianuarie 2009

În puf de toamnă eternă

Când mănânc gutuie îmi vine să locuiesc la conac. Uit de aripile atârnânde de ultimul zgârci pe spate şi mă duc să trag draperiile grele; se mai demască aşa un dezmăţ al firelor de praf în fascicul translucid. Întind cu degetul alt strop de apă de pe marginea balustradei şi trag până jos în mine aer ud. M-am trezit târziu de sub ploape leneşe pentru că iar m-au prins zorile când mă aşteptam mai puţin. Între cafea şi tristeţile înserării nu mai e timp decât pentru frânturi de idei neesenţiale şi ceva amânări. Orele se lungesc din ce în ce mai puţin şi cad amestecate cu obiectele din jur într-un fundal gri-albăstrui. Rămân singură, în urma vremii. Nu mă pot desprinde de aerul care intră acum rece şi se-nfioară lasciv după lobul urechii.

20 ianuarie 2009

iNVENTAR

Ce-o fi cu poftele şi de unde vin? Ce zgândăre nimicul din jurul necesităţilor şi naşte sămânţa de monstru care se vrea hrănită?
Şi vai, ce jinduire leşinăcioasă te apucă câteodată...
Sau cele venite din tresăriri de muze boeme...
Sau neastampărul ăla tembel de-ţi vine să te apuci de toate sporturile...
Sau identificarea de latente talente genu' mie întotdeauna mi-a plăcut să...
Şi desigur, evergreen-ul, dulciuri comuniste.

Le numesc pofte pentru că toate aşteptările, nostalgiile, dorurile îmi freamătă la fel în stomac. Şi da, se poate dor de ce nu ai cunoscut. Ca şi lehamite de ce nu ai făcut. Ca şi poftă de ce ţi se întâmplă deja.

Am acum/zilele astea poftă de:
mers cu metroul
trezit într-o cameră cu ferestre mari
pufarine
citit (o leg de prima)
văzut filme de desene animate mai vechi, într-o dimineaţă lenevită
îmbrăcat haine de primăvară
senzaţia de după noaptea de Revelion, când eram mică
ignorat lângă cineva în pat mişcarea de rotaţie a Pământului
munte

A mai auzit cineva vorba aia cum că dacă nu îţi satisfaci pofta, ţi se umflă ceva (aşa am auzit-o când eram mici, aşa o spun) sau erau ai mei hedonişti convinşi? Pe vremea aceea, umflatul ceva-urilor - diferite în funcţie de sex - suna ca un crunt blestem. Odată depăşită vârsta naivităţii, prejudecata asta pare mană cerească, se pretează a fi manipulată în direcţie inversă.

19 ianuarie 2009

Am găsit pe jos un grăunte de mine

De câte ori strigă un om într-o viaţă: Nu se poate!?
Cine nu se poate pe el vrea să îi poată pe alţii. Cu ce te alegi dacă te laşi dezamagit? Dar primeşti ceva dacă nu? Mi-e frică de mor că am ajuns să nu mai înţeleg nici binele. Nu rostul lui, ci ce fel de mecanism ascunde. Chinuită de dioptrii subiective, mi-am făcut drum prin străchini. Pare a nu se fi dezvoltat în minte bobul acela din minte care, ajuns la maturitate, ar fi discriminat între amăgiri şi adevăruri. Mă pălmuiesc păcălelile cu exact acelaşi entuziasm ca la 15 ani. Eu din greşeli nu învăţ ci creez tipare şi am ajuns la convingerea eliberatoare că nimic nu se va schimba. Voi continua să am mers de beţiv, să alint peretele de care m-am lovit pentru că mi-a mai negat un reper eronat, să-mi dea lacrimile de înduioşare când doi oameni mari care nu se cunosc se iau în braţe.
Cum se poate ca o inimă, orice inimă, aceeaşi inimă, să bată - alternativ - atât de cald încât topeşte dureros pieptul şi atât de rece încât suflă gheaţă în alte piepturi? Se poate. Şi n-a avut vreodată importanţă dacă eu am ştiut cum.

17 ianuarie 2009

De-aş fi un poster

Eu totuşi râd mult. Privită din afară, sunt veselă şi zglobie ca o sanie cu zurgălăi. Feţele oamenilor vechi şi noi mă fac să zâmbesc spontan, cald, de cele mai multe ori necondiţionat. Cât am trăit în afara ţării, era o replică la acelaşi tratament. Aici răspunsul nu vine cu aceeaşi frecvenţă şi uneori îmi simt zâmbetul în plus lângă mine şi o altă mimică înzestrată cu mult mai puţină flexibilitate. Dar asta nu mi-a coborât colţurile gurii semnificativ până acum.
Privită dinăuntru (o perspectivă destul de exclusivistă, ce-i drept), am cel mai anost simţ al umorului. Nu-mi mai permit nici măcar hlizeli ocazionale, nu mă trag de şireturi cu mine, accidental îmi apreciez umorul negru. E o posomorâre apăsătoare şi mi-aş dori să ajung mai rar pe acolo. Emersiunea într-o superficialitate binefăcătoare mi-ar înnobila chicotitul afişat, l-ar face emblemă a imaginii mele. N-ar fi mai estetic să îmi râdă ambii ochi?

14 ianuarie 2009

Metodă. Exerciţiu.

[Febra, cel mai plauzibil]

Mă chinui să înghit două nuci de câte ori cantitatea de salivă o impune.
Nah nah nah... de la început.
Mi s-au inflamat amigdalele rău şi de câte ori înghit, două cuţite îşi dispută omuleţul.
Hmm, să zicem.

Îmi simt trei acoperişuri deasupra capului, niciunul nu-mi spune pe nume.
Ce-ar fi să-i spui tu pe nume?
Nu am casă şi nu mai ştiu ce înseamnă acasă de ani lumină. În afară de conturul trasat de paşii părinteşti care ar face din orice loc acasă.
Bun. Dulceag, dar măcar inteligibil.

Am blocaj de filme. Nu am mai vazut unul de luni şi nici nu pot să o fac. Între noi s-a instaurat un razboi rece, fără motiv aparent. Mă înconjor de ele, le vreau, mă vor, blocaj. Mda.
Treacă. Deşi mergea dată într-o propoziţie.

Eu îmi pun piedică si uit să mă mai ridic. Începe să-mi placă pe jos.
Bai, mă laşi?
Am o lene atât de grasă, încât toate planurile mele par firimiturile ce i se scurg pe guşă.
Păi aşa păpuşă, de ce să nu ne privim în ochi?

Trebuie să-mi adun aşchiile de creier rămase şi să le însăilez în învăţături coerente pentru oameni mai deştepţi decât mine.
Ia vezi, fără aşchii merge?
Plec în fucking Africa şi grija mea cea mai mare e că n-o să reuşesc să mă îmbrac adecvat!
Deci se poate...

Când mă uit la mine pe dinăuntru, văd o pensionară cu Alzheimer cerşind la colţ de stradă pentru că nu ştie de unde a venit şi ce trebuie să facă şi aşa a vazut ea că face o babă la metrou.
Te înecaşi fix la mal.
Mă simt bătrână şi proastă.
Cum altfel?! Hai c-ai recuperat.

Aş vrea să-mi mut lâncezeala la ea acasă, într-o vacanţă atemporală şi asinaptică.
Ntz...te trec aşa că-mi place ideea, de încurajare, dar mai ai de lucrat să ştii.

[Dacă s-ar ucide între ele, vocile, ar fi totul mult mai simplu. Că mie mi se rupe inima, fir-ar...]

Structuralism de bodegar

Mă tot întreb de ce ţin morţiş să mă fac neînţeleasă. Da, am decis de la început că eu nu scriu, eu şterg. Că sunt neprincipială în ştersături, cred că e clar. M-am ţinut de cuvânt şi nici n-am avut încotro. Că prin tăgadă îmi intuiesc hotarele. Că am o mie de gume pe care le frec baroc, doct, absurd, burlesc, prostesc şi câte n-or mai fi spre a nu se povesti.
Desigur, debutasem avântată (şi necoaptă pesemne) de speranţa că bravura publicării mă va responsabiliza. Am fărâmiţat-o şi p'asta, al doilea post a fost ultimul care a vazut-o în viaţă. Sunt labilă şi în inconsecvenţe şi atunci, gândesc eu, nu ar fi acestea temeiuri suficiente care să explice lipsa mea din mine? Absenţa din ce cred eu că ar trebui să împărtăşească un limbaj comun cu declinările personale? Întrebări născute să moară fecioare, fără a cunoaşte tăria vreunui raspuns. De mai sunt şi altele, eu sigur n-o să le întinez albul lăptos cu negrul de scris. Că singură nu-mi cumpăr creioane şi, cinstit vorbind, am şi uitat ce trebuie să nu fac cu ele.

Spre bunăvoinţa publicului, epilog: Mai mult decât realitatea mea, mă atrage irealitatea mea .

13 ianuarie 2009

Viscolite în glob de sticlă

M-am culcat odată din greşeală pe o piatră de moară şi mi-a curs făină în ureche. Dar n-am auzit de prima oară, am tresărit abia când am simţit că ceva îmi mişună pe gât. Bineînţeles, gândul mi-a fugit la gândaci, ca de obicei, şi m-am scuturat atât de violent încât am disturbat mai multe linişti în jur. Printre care piatra, care fusese săraca la fel de când lumea, îşi uitase demult rostul şi strivea acelaşi rest de boabe din inerţie. Fără să mai sar într-un picior, mi-am cerut scuze cu bărbia în piept, am conchis că sunt nebună şi m-am dus să mă spăl pe ochi.
Dar mie întâmplări ca asta mi se suie la cap destul de des. Nimic însă care să ajungă măcar la piciorul broaştei grozăviilor auzite prin zid de la vecinii mei.

Am pus paharul invers (se aude mai înfundat, dar măcar îţi intră toate în cap) şi l-am lipit de peretele care desparte baia mea de bucătaria lor. Şi eu de el.

[chicoteli ascuţite de copil enervant]
[voce de bărbat] Nu încă, să vină şi sor-ta. A zis că vrea acum şi ea să se convingă.
[voce de copil, enervant, presupun, tot ascuţit] Raica vi-ine vi-i-ine !!!
[începe o muzică ciudată la un gramofon care o învecheşte]
[tropăieli dese de călcâie]
[voce de bărbat] Nu te mai învârti! Aşteaptă. Lasă fusta şi vino încoa' să povestim.
[voce de copil, cu respiraţii sacadate] Doar noi doi?
Doar noi. Ia zi, cum se vede de acolo?
Uhhhh... Îmi vine să strâng tare din ochi. Dar apoi mă obişnuiesc şi pot să stau aşa până la sfârşit. Prima oară a fost cel mai greu.
Dar de unde ştii când e sfârşitul?
Când nu mai bate vântul şi îmi amintesc de Miri.
[uşă trântindu-se. m-am şi speriat]
Las-o! Mai spune-mi de Locul-unde-ştim-tot. Ce face lumea acolo?
În Locul-unde-ştim-tot, ei vorbesc cu ochii. Şi când vorbesc se aude clipocit de pleoape şi câteodată ca nişte aplauze. Cred că atunci râd.
Tu înţelegi ce zic?
Când sunt acolo, da. Dar când vreau să-mi amintesc după, nu mai pot. Miri clipeşte şi nu se aude nimic.
Şi ce spun?
Păi acolo nu întreabă nimeni cât e ceasul, cum te cheamă şi câţi ani ai, de ce nu mănânci bomboanele verzi, dacă spun poezii... Ei ştiu multe poveşti şi nu se plictisesc niciodată cred. Ştiu şi ce litere vor clipi la următorul cuvânt şi ca să se joace se răzgândesc în ultimul moment şi iese altceva. Şi când le place ce a ieşit se aud aplauze şi ei îşi lipesc gurile una de alta şi stau aşa o vreme fără să mai clipocească. Auzi? Da' Raica de ce nu mai vine?
Vine vine. Când punem masa în mijloc, o să fie aici.
Poate a uitat. Acolo, la ei, nu-şi amintesc nimic pentru că nu uită niciodată.
Da' ţie îţi place acolo?
Da. Pentru că nu se încruntă.
[uşă trântindu-se tare]
Miri, te rog...
[iar tropăituri]
Mai aşteaptă un pic. Un pic doar. Daca vrei eu în....
[muzica mai tare la gramofon]
[ţipăt ascuţit] Raicaaaaa! Masaaa!
[voce de femeie] Doamne, ce-i aici... Dumneata cine eşti?
[voce de bărbat] Ce-i cu tine tu? Ce holbezi ochii aşa? Ţi-am povestit doar.
[voce înecată de femeie] Tata? Da' eşti alb... Eşti...
[copil] Dă-mi mâna acum dacă vrei să vezi! Hii hiiii......
[şuierături ca de viscol puternic, muzica pe fundal]
[ţipăt drăcesc, mi-a intrat sub piele]
[trei uşi trântite]

Nu mai pot ţine paharul, se zgâlţâie peretele. Şi e fierbinte rău.

[nimic]

Timp de trei saptămâni după povestea stranie şi sunetele acelea cumplite, n-am mai auzit nimic de dincolo. Nici măcar muzică. Până când într-o noapte mi s-a părut că disting slab nişte târşieli pe parchet. Dar am uitat repede. M-am gândit apoi că s-au mutat.
La vreun an după însă am prins zvon că, din cauza unei inundaţii la nivelul superior, a trebuit să le fie deschisă uşa forţat. Nu m-am hotărât încă dacă să cred sau nu relatările martorilor uluiţi, dar se pare că nimeni nu era pregătit pentru ce s-a găsit înăuntru. Aşezat la o masă rotundă scorojită, înconvoiat de spate, un bătrân se uscase de tot. Avea privirea albă înţepenită undeva între lumi iar barba care-i curgea din obrajii de scoarţă acoperea în întregime podeaua casei cu un covor sârmos alb-fumuriu.

12 ianuarie 2009

Schimb monştri pe somnul naţiunii

Nu am cunoscut cine era lângă mine şi am închis din nou ochii.

Mintea bolea în încleieri de cuvinte arse.

Pereţi roşii mă înconjurau de la dreapta la stânga.

Cu spatele la un paravan roşu care străvedea un alt pat roşu.

Am deschis ochii într-un pat roşu.

10 ianuarie 2009

Nivelăm, until further notice

Cum se face că oameni care încă mustăcesc expert la ideea de altfel ajung să se scalde incestuos în borşurile îngemănate ale generaţiei? Colecţionari de ciudăţenii, copii-detectivi, poeţi de oracol, pictori din blocurile de desen cartonate gri trist, nostalgici de cenaclu, megalomani, poster-maniaci, scamatori, oratori, cei care aţi iubit prea mult fetele sau ierbarele, chiulangii fermecători, cititori gurmanzi, scribi cu caligrafie frumos curgătoare, activişti, profeţi pe care vremea v-a urmat, voi cei care aţi mers mereu în zig-zag de ce picotiţi acum în fotolii de serie?

Îşi unesc curiozităţile doi inediţi şi eşuează invariabil în cuplu din ăla. Fără flexiune, cu pleoape grele, muraţi în acreli domestice şi opoziţii semidocte. Frenetismul cercului în care se învârt şi îşi agaţă toate rufele dă măsura lucrurilor care nu se mai fac, a compromisurilor înghiţite cu valeriană, a strânsului de mână sau de inimă pe sub masă. Ochii se fac mici pentru a vedea mic şi a mărunţi simetric bucăţi de viaţă în doi. Creativitate în imputări şi obtuzitate în clarificări. Noroc cu diminutivele-tampon. Exemplele omologilor le anulează orice înclinaţie deviantă, în raiul cuplurilor de gen nu e nevoie decât de ceva afecţiune, diverse abonamente utile, puncte în aşteptare (cu plată) de a fi câştigate, o viaţă sexuală (nu pasiune bezmetică), cadouri bine înfipte în calendar, excursii de organizat, prieteni forţaţi să devină comuni, chestii de făcut împreună, planuri. Autenticităţile personale, odată imprimeuri preţioase, încep să se confunde, se unesc într-o ţesătură uní care apoi se decolorează treptat. Cine să le mai poarte?

9 ianuarie 2009

Câţi chiriaşi îţi dispută creierul?

- ...
- Nu.
- Nici nu te-ai gândit, ai zis ce ţi s-a rostogolit pe limbă mai repede.
- Nu se articulează nazal.
- Păstrează-ţi fineţurile satirice pentru cunoştinţe mai noi. Întrebarea rămâne.
- Am un singur răspuns şi cred că l-ai auzit.
- Nu te prinde concizia asta, serios acum.
- De abia acum serios?
- ...


- Îmi plac cuvintele unicat, ălea care par dintr-o poveste cu venetici: macara, ventriloc, dibace/vorace, utopic, vortex, şliţ, vrie, bulz, iureş, haimana, jder, gigolo, vinclu, lax, genune...
- La ăstea ai cel mai des lapsus.
- Şi lapsus e.


- Şi când a deschis ochii, o umbră stătea în dreptul uşii. Care acum era deschisă.
- Hai mă, io nu nu cred în d-astea.
- Nici io mă, da stai să vezi... ce mi-a povestit vară-mea. Cică traversa odată strada şi a trecut pe lângă ea o bătrânică într-un palton negru lung. Şi parcă s-a uitat mai ciudat sau ceva, nu mai ştiu, că asta după ce a trecut, şi-a întors capul dupa ea, după bătrână. Şi când s-a uitat mai atentă în jos, cică avea copite.

8 ianuarie 2009

Reexaminari

Are un tic: îşi bagă precipitat ambele mâini în buzunare, oricare ar fi ele în ziua aceea, cu figura celui care şi-a amintit brusc ceva. Le scoate apoi pe dos, buzunarele, le goleşte de orice conţinut, le mai scutură odată cu atenţie sporită la colţuri, în timp ce ochii îi caută un punct pe care să-şi sprijine o altă idee. Dacă se simte observat, mimează o zăpăceală de moment, introduce rapid la loc mâinile învelite în buzunare şi îşi caută cu privirea bricheta pe suprafeţele dimprejur. Se aruncă în banalitatea oricărui gest pe care şi-l aminteşte de la Norma* până când i se pare că atenţia celorlalţi e abătută pe căi sigure şi străine de el. Conţinutul devine irecuperabil odată depus în afară, de aceea nu poartă cu el decât chei de sub clanţe părăsite, ambalaje cu firimituri, dopuri verzi de plastic de la sticle de suc (de care îşi razuie muchia arătătorului când trebuie să mimeze interesul pentru o carte din bibliotecă sau un obiect din vitrină), monede fără luciu, hârtii albe mototolite, niciodată o brichetă. Nu stă prea mult în preajma aceluiaşi mediu dacă persoanele care îl populează nu sunt înlocuite. Cele mai frecvente abateri de la normalitatea de bază se înregistrează, paradoxal, în familiarităţi confortabile, îi răsună vocea cu ecouri de guşă a profesoarei. Oricum începe să i se înfunde nasul dacă respiră prea mult acelaşi praf.
Îşi scotoceşte buzunarele de cel puţin 3-4 ori pe zi, eliminând fireşte din ce în ce mai puţine firimituri insesizabile şi părăsind resturi de viaţă substituibilă pe unde îl gasesc primele opriri.

Dacă îl întrebi cum de reuşeşte să nu lase urme de ruj (un purpuriu întins mereu în strat perfect) pe ţigară, răspunde amuzat că între buze şi filtru nu ar îngădui mai mult de o relaţie platonică.

*
prescurtare de la Normalitate necomparată, materie din programa obligatorie de anul II

7 ianuarie 2009

cine pe cine are de înţeles?

capul se lasă prea greu şi amorţeşte mâna. el nu ştie că ceva îi îndulceşte 'încăpăţânarea', ea nu-şi simte insensibilitatea. dacă şi-ar fi tocmit neajunsurile, ar fi căzut de acord asupra unei nuanţe care să se asorteze amândurora. aşa, se anulează unul pe celălalt în aberaţii cromatice. sensul e opac, şi aici şi acolo, fiecare conjugă după cum îl taie capul. detaşarea finală se soldează cu victime târziu perceptibile, identificate în urma cercetărilor după urmele de tăieturi de cap.

3 ianuarie 2009

Cum se neîntemeiază un alibi

Trăiesc un început de an care pare cel mai fără de sfârşit vis. L-aş numi cu încredere coşmar, dar încă nu ştiu dacă o să mă trezesc gâfâind şi nici dacă va urma o uşurare. În plus, e un coşmar atât de interiorizat încât greu ar fi recunoscut la adevărata (non)valoare. Nici măcar eu nu-i bănuiesc coordonatele fidele; motivele aparute la o primă răzuire a prezentului explică doar parţial starea asta de disoluţie care-mi ucide orice stimul. Mi-am căutat atât de flămândă autismul iar reversul e o singurătate care mă ciopârţeşte. Cu o scurtă excepţie, ieri a fost o zi ruptă din cele mai anihilante neguri. Pentru prima oară, m-am îndoit de capacitatea mea de a rezona cu realitatea şi mi-a fost frică.

Aş putea continua descrierea Stării fărâmă cu fărâmă, depetrificând, pipăind ca un orb milimetrii fosilelor găsite în mine. Dar nu mai vreau, mi-e silă de acest neîncetat , de mişcarea mea de păpuşă cu cusături proaste azvârlită la răscruce de toate vânturile, de infirmitatea faptelor şi măreţia prevăzută a celor neînfăptuite. Mi-e silă de introspecţia asta care mă stăpâneşte ca un morb, de toate analizele care-mi bagă capul sub acul unei maşini de cusut al cărui joc repetitiv e activat fără milă de propriul picior. Din nou, iată.... mine, mă, îmi, eu-ul implicit, omniprezentul colcăitor (bine că n-am băgat vreun "ubicuu" să adresez nişte spasme cu capul în wc la proxima citire).

Mă oboseşte şi tonul care pare a-mi defini scrierea, eu nu m-aş citi. E dezolant, criptic şi lipsit de energie. Mi s-a şi spus din trei guri, în diferite formulări, că sunt greu de interpretat. În scris. În realitate ar fi oricum o temeritate prostească, eu fiind cel mai bun exemplu al eşecului imanent.

Repetitiv. Autocritică ce şi-a ratat cu 1% mediocritatea.
Artificiu de efect: pot să mă şi laud inspirată de aceeaşi autofilie.