18 iunie 2009

dialectica împăcării

să înţelegi tristeţea existenţei este şi punctul de maximă fericire pe care-l poţi atinge. inversul, mai mult decât deductiv, este în aceeaşi măsură valabil; tristeţea primordială vine din cunoştinţa mărginirii. cele două se întâlnesc, anulându-se în punctul ultim de intensitate cognitivă. abia atunci, sfârşitul zbuciumului şi al zădărniciei.

9 reconturări:

eu,trestie ganditoare spunea...

multa filozofie,cere dispozitie

ce m-a frapat pe mine,e designul de-aici.
il gasesc fascinant,ca si cand ai pune retroproiectorul pe granit si vorbele iti culiseaza.

inedit

crisp spunea...

Trestie, mă bucur ca ţi-ai plecat capul gânditor pe-aici :)

da da, asta mi-a plăcut şi mie la design, doar ca n-am avut cum şi de ce s-o spun până acum :); altfel, în afară de alegerea propriu-zisă, aportul meu se limitează la ceva retuşuri în CSS (eliminarea unor culori odioase şi ornamente inutile).
Iar aport 'filosofic' nu-mi găsesc nici atât, e doar dispoziţie, cum spuneai(a mea, a ta...). Sau lipsă de.

crisp spunea...

Estimarea "punctului" anume este - după mine - irelevantă, de vreme ce convergenţa în sine e o convenţie a minţii încercând stângaci să traducă revelaţia. Fie că vorbim de 'întâlnire','coexistenţă' sau 'anulare' reciprocă a celor două (fericire/tristeţe), descrierea rămâne o infidelă adevărului simţit. Nu spun nimic nou (şi în general, NIMIC) când mă foiesc aluziv la un potenţial al suferinţei de a precede beatitudinea. Însă perspectiva asimilării totale a acestei înţelegeri - anume că agonia are ca valoare intrinsecă extazul - mi se pare cutremurătoare şi insuportabil de glorioasă.

Şi-acum, Offshore, merit o bere! :)

George Colang spunea...

meriti :) mi a placut cum ai incheiat! :))''berea'', cuvantul, a mazgalit un pic, ceea ce ai scris cu cativa pasi in urma.

crisp spunea...

Mda, ai dreptate, cum las pe foaie o linie curat-univocă, cum o pătez temperând-o...

George Colang spunea...

avand in vedere ca sunt ''un noumenal'' :)), normal ca am mirosit:)