7 iunie 2009

Empirism infailibil

Cum poţi să mai crezi că omul moare tot odată?

6 reconturări:

joacadeamine spunea...

ultima data cand m-am intrebat asta, am ales convenabila concluzie ca da, moare tot odata. Dar e nedrept asa, oricine a trecut prin moartea cuiva drag stie ca nu e asa. uneori, avem nevoie de zeci de ani dupa ce am murit sa murim complet. sau de zeci de ani de cand am inceput sa murim pana cand isi dau restul seama ca am murit. oricare din astea se intampla prima.

crisp spunea...

O., mie îmi e clar că murim pe bucăţi, inegale, tăiate sau smulse, "de vii", simţind uneori îndelung porţiunea amputată. Suntem, în diverse măsuri, resturi de viaţă, având cunoaşterea pe post de proteză. Ştim mai mult... murim mai mult... ştim MAI mult. Dar, da, nu-i de admis. Căci ce tristeţe mai greu de îndurat decât aceea că nici moartea nu-ţi mai justifică ignoranţa?

Anonim spunea...

Trăim pe bucăți, nu ?!Cum altfel să sfârșim?

Anonim spunea...

Nu știu cum am putea crede că omul moare tot odată, e o convenție simplificatoare care prea rar trece dincolo de statistică sau necrolog – singura formă de discurs admisibilă în acest context – chiar dacă ar fi să ținem seama și numai de sufletul care rămâne să trăiască mai departe, sau de faptele noastre, de memoria celorlalți sau a lucrurilor în care imaginea noastră e încă vie (cum spune și Octavian) după moartea-una, sau de felul în care trecerea noastră, evident volatilă, de multe ori chiar fără intervenția morții, se șterge treptat înainte de a lăsa urmă cu adevărat. Pentru că, așa este, ”murim de vii”.

Totodată, omul nici nu are șansa de a muri tot-odată, atâta timp cât nici nu ajunge să trăiască viața lui întreagă, toată odată, Almanahe are dreptate; cum nu o are niciodată, nici nu o poate încheia; tot adună la ea părți din închipuirea lui, din ce este o vreme, din proiecțiile suprapuse neglijent, din trecut, dar nu ajunge să construiască întregul, cu atât mai mult cu cât o parte din fragmente le pierde în timp ce caută altele iar o parte din ele le pierde direct din memorie, hemoragie albă.

Suntem resturi de viață prin amputare, dar și prin ne-construcție, ne-creștere. (Între acte, închid și eu ușa și mă aud strigând ”lasă-mă să-mi cresc mâna asta înainte s-o tai!” și nu număr zile.)
Cunoașterea pe post de proteză este, după cum văd eu lucrurile, doar cunoașterea originară, cea imediat de dinaintea Izgonirii, din ne-moarte (sau ne-murire) și, poate, deși rareori admit asta, cunoașterea ca limită, nu deschidere, pentru că în rest, proteza e ne-cunoașterea din abandon (pierderea șansei de a mai trăi ceva, pentru că am renunțat la acel ”ceva”), ștergerea experienței posibile și doar dorul și închipuirea a ceea ce am fi cunoscut este ceea ce (ne) mai rămâne, închipuirea protetică de după închipuirea profetică.

Aky spunea...

Cum poţi să mai crezi că omul moare TOT odată?
- Nu crezi. Omul e din mai multe bucati, doar unele dispar, celelalte se transforma. Margineanu, cantand despre Jeana, a spus mai mult decat crede.

Cum poţi să mai crezi că omul moare tot ODATA?
- Omul moare de mai multe ori, majoritatea sinucideri, chiar in timp ce crede ca traieste mai avantat. Cand in cele din urma crede ca moare, de fapt tocmai atunci incepe sa traiasca.

CUM poţi să mai CREZI că omul moare tot odată?
- Nu intr-un anume fel, ci asa, si pur, si simplu.

Ignoranta nu are justificare, decat explicatii pasagere.

crisp spunea...

[guma s-a tot împotrivit, desigur...]

Almanahe,
Da... ne disipăm în zeci de trăiri infirme, refuzând Trăirea.

Arhitecte,
După mine, a purta un magnific potenţial legat de gleznă, târât cu capul în jos prin hârtoape, nu se defineşte ca posibilitate latentă sau amânată ci este (cel putin) un cadou returnat. În ce priveşte şansa de a construi şi trăi întregul, de care spui că suntem străini, nu cred că aceasta ni se (mai) refuză apriori, cercul început de cunoaşterea originară de care vorbeşti, şters odată prin neasculatare şi moarte, ne-a fost reconturat şi redat spre împlinire.

"...doar dorul și închipuirea a ceea ce am fi cunoscut este ceea ce (ne) mai rămâne, închipuirea protetică de după închipuirea profetică".
Frumos scris. Eu păstrez totuşi nădejdea că, atâta vreme cât 'închipuirea protetică' este 'dor', drumul către 'închipuirea profetică'rămâne deschis. :)

Aky,

Mi-a placut de/re-construcţia :)

Dacă ignoranţa consimţită poate fi doar una dintre acele morţi/sinucideri îngăduite prin potenţialul gnoseologic pe care-l poartă, atunci când ea devine CONSFINŢITĂ, este Moarte.