Ce închipuire fantezistă să crezi că te-ai avut vreodată. Că ai fost în stare să-ţi cunoşti cuprinsul şi că vei putea cândva să te citeşti până la capăt. Prezumtiv, poţi să ştii ce faci, poţi chiar să îţi doreşti să faci mai mult. Speri să fii, însă vei muri reacţie.
Nu lipsa celorlalţi e singurătate, nici ocolirea lor. Neantul perceptiv al propriei persoane este. Atunci când doar o umbră pe perete provoacă un tu, irepetabil de altfel. Căruia celalat tu, inaptul cu intenţii, îi dă somn şi murături.
8 aprilie 2009
Abonați-vă la:
Postare comentarii (Atom)
2 reconturări:
Și eu cred că e o chestiune de nuanță; simpla prezență a celorlalți nu îți spulberă singurătatea, uneori chiar ți-o acutizează, ai vrea să te retragi undeva, să scapi de atâta singurătate. Inncapacitatea de a te împlini prin ceilalți pe tine însuți te însi(â)ngu(e)rează. Și treci. La fel cum, pe perete, umbra își șterge urma.
Când o oglindă îţi arată urma prăfuită a paşilor pe obraz, îţi dai seama că ai trecut impasibil şi peste tine.
Trimiteți un comentariu