26 aprilie 2009

O geană în zbor

Chi 'l vuol veder, convien che prima mora.

Acest text nu va fi şters de mine, nu îndepărtez surplusul, suprim de data aceasta vanitatea negării. I-l dăruiesc arhitectului aşa brut, pentru că el ştie preabine să intuiască Forma din blocul de piatră. Umil model, nu pot decât spera la virtuozitatea şlefuirii.
Am spus acum ceva vreme că vreau să inventez greşeli de unică folosinţă şi să le împart. Apoi i-am dat un nume (Proiectul G.U.F.) şi l-am rătăcit printre amânări. Pâlpâind încă pe undeva, cuvintele au fost reînsufleţite de o proaspătă suflare.

Drumul spre Greșelile de Unică Folosință e de fapt drumul spre perfecțiune, spui tu. Pentru mine drumul în sine e, primordial, spre cunoaştere. Este trăirea imperfecţiunilor şi prin aceasta, e demascarea alterităţilor, lepădarea de straturi mincinoase, este gnosis prin carne şi simţire. Cum să dau eu măsura perfecţiunii, cum să o pot urmări constant şi real dacă la indemână nu-mi sunt uneltele ei? Ştiu în schimb cum se simte cruzimea greşelii, ştiu că ea e cea care îmi zgârie vederea şi-mi însângerează adevărul. Iar până când ştiinţa catafatică nu-mi va trece din logos în trăire, nu-mi rămâne decât să-mi proiectez ridicarea ştergând căderi, una câte una.

O greşeală de unică folosinţă trebuie să îndeplinească şi sensurile particulare ale cuvintelor alăturate. Astfel, irepetabilitatea este o condiţie indispensabilă şi, în acelaşi timp, provocarea cea mai de seamă. Repetată, o greşelă îşi trădează potenţialul de treaptă în urcuş. Folosinţa nu decurge însă numai din profanul utilizării unice, o greşeală eliminată şi atât nu ar avea nicio valoare în lipsa fertiliţăţii, a revelaţiei pe care trăirea ei o forţează.

...o gaură albă este cea care absoarbe întunericul, este foarte periculoasă pentru umbre dar, din cauza aceasta, dăunează și unei priviri rafinate care nu poate exista în afara penumbrelor. Cum mai poți aprecia, în cazul invaziei de găuri albe, frumusețea lumii? Dar cum ştii că ce pentru noi înseamnă frumuseţea lumii, nu e doar o palidă, înceţoşată răsfrângere a unei singure raze, pe care numai umbra o poate contura? Desigur, întregul ne-ar orbi acum, nepregătiţi, pendulând ingenuu între stropul de har şi voluptatea căderii. Dar poate că odată cu ultima greşeală nemaigreşită, am înţelege că perfecţiunea e perfecţiune tocmai pentru că lipsită de orice cusur la care ne-am putea gândi (deci şi plictiseală, platitudine etc.) şi cele la care nu ne putem gândi.
Ma tem că unui rău alterat prin repetiţie nu i se poate opune, în absolut, decât un bine schilod.

Pe de altă parte, nu m-am apucat încă de inventat nimic. Înainte de a crea şi implicit, a mă expune mediului contaminat, am nevoie de timp să mă imunizez. Şi nu o pot face decât greşind greşeli în continuare, chiar cu riscul de a cădea în păcatul nedisimulatei încântări.


PS: Voi adopta şi eu poemul de sâmbătă/duminică. Dar va fi (şi) sub forma aceasta.

2 reconturări:

Anonim spunea...

Poţi foarte bine purta un text în spatele unei mulţimi de cuvinte sau în miezul unei tăceri prelungite. Nu ştiu prea bine dacă răspunsul meu, cel care se cuvenea să apară aici cu ceva zile în urmă, s-a rătăcit pe masa scribului mai mereu neglijent - deşi poartă pe spinare urme lăsate de zilele care curg peste el împletite în coarde groase şi usturătoare - sau a rămas uitat cu tot cu colivia sarmatului atârnată de spătarul jilţului, apăsată de platoşa prea grea. Mă înclin însă în faţa darului primit şi sper să-mi fie iertate greşelile repetitive care mă fac să fiu ceea ce sunt şi care mă îmbie să îmbrac G.U.F.-ele în straie de arcă salvatoare; nu foarte convins şi nu foarte des.

Nu poţi căuta perfecţiunea folosind instrumentele ei, nici măcar nu încerca. Ai să-ţi urmezi însă drumul conturând în felul tău ceea ce se ascunde în piatra cuvintelor, înlăturând învelişuri placentare de imperfecţiune (acel ”superchio” al lui Michelangelo) sau, pur şi simplu, bucurându-te de ele şi de starea de graţie a trecerii.

Nici puterea catafatică a logosului nu ne este la îndemână, nici pe departe, este doar o iluzie vanitoasă.

”Repetată (de mai multe ori, aş adăuga eu, astăzi plin de indulgenţe), o greşelă îşi trădează potenţialul de treaptă în urcuş”, spui tu, adăugând ceea ce, într-un fel, eu nu am mai apucat să scriu: ”o greşeală eliminată şi atât nu ar avea nicio valoare în lipsa fertiliţăţii, a revelaţiei pe care trăirea ei o forţează”. Periculoasă ca o muchie de cuţit pe care îţi iei micul dejun dimineaţa, deasupra abisului, dar extraordinar de generoasă frază! De aici trebuia să pornim.

Mă întreb dacă ”întregul ne-ar orbi acum”, cum spui, sau dacă nu cumva ne-ar dezamăgi; nu vreau să subminez idealul pe care nici nu îl mai caut dincolo de căutarea în sine, drumul despre care vorbeai şi tu şi la care mă opresc umblând, dacă îmi este permis oximoronul.

Am uitat că, odată ajunşi la perfecţiune, uităm - oare? - de imperfecţiunile care ne-au alcătuit dintotdeauna şi chiar am scris în metrou despre asta un paragraf întreg pe care l-am şi şters în urmă, un lanţ axiologic regresiv vulgar, ce bine că nu am apucat să las pe undeva o urmă a lui... deşi iertate ne-ar fi imperfecţiunile ştiute şi neştiute cât şi perfecţiunea, poate, deopotrivă.

Până când vei inventa Greşelile de Unică Folosinţă, eu voi profita în culise de imperfecţiunea acestei lumi pe care o sporesc cu fiecare gest dar şi cu absenţa faptei în egală măsură şi voi rămâne acelaşi, cel numit

arhitectul,
cavaler al nedisimulatei încântări şi, cum spuneam,
al dumneavoastră etern greşalnic

crisp spunea...

"drumul la care mă opresc umblând"

Exact. Îţi povestesc în spatele următoarei tăceri.