Pare totul insuportabil de uşor, plutesc obiecte în jur, gânduri perfect inconsistente, oameni fără cap se ocolesc ireproşabil, lumea trăieşe consecinţele unei inundaţii interplanetare.
Orice ating, se mai îndepărtează un centimetru. Am renunţat, strâng în pumni apă şi aer.
Vis sideral: sunt de carton, mă îmbib, absorb idei şi amoruri zburând fără autor în beţia imponderabilităţii.
O greutate e uneori atât de necesară. În apăsare, să comprime crevasele lăsate de rostul plecat cine ştie unde şi pentru câtă vreme.
[*]
15 aprilie 2009
Abonați-vă la:
Postare comentarii (Atom)
4 reconturări:
Ăăă, care rost?
Exact. Dar de opacitatea asta mă învinovăţesc exclusiv.
am trait si eu blestemul lui midas. nu transformam in aur ce atingeam, insa indepartam. orice blestem are un leac pe care o sa-l gasesti - vorba ceea [nesuferita] - cind te astepti mai putin. dar e pe vine.
Naked, bine. Nu mai aştept :)
Trimiteți un comentariu