Molecule de opiu

Am de multe ori înclinaţia de a privi cu sarcasm cuplurile, mai ales cele cu stea în frunte (steaua aia care ridică pielea conferind căutătura de cocker). Deşi accept teoretic excepţii, vădesc serioase dispozitii sentenţioase, în timp ce le mângâi plină de bunăvoinţă capetele încununate de dafinii amorului. Nu e vorba de frământările invidiei (chiar nu e) ci, în toată onestitatea, am insistent impresia că se li întâmplă în detrimentul zburdălniciei cerebrale. Şi iată, citesc undeva că fiecare emoţie declanşează secreţii hormonale fără ştirea creierului raţional. Aşadar există o situaţie în care organul gândirii poate lua o pauză; mai dă o indicaţie de pe tuşă, mai un joc de glezne să alunge frigul de repaus, ceva sprinturi să încălzească muşchii în caz de intervenţie forţată. Acestea în timp ce, pe teren, echipa A se împotmoleşte în endorfine, demonstrând evidente ieşiri din formă şi motivaţii lâncezinde. Nu zic, mi-am luat-o si eu, şi acasă şi in deplasare, dar nu pot să ignor întrebarea: Este oare vorba de o reală încetinire a funcţiilor cerebrale (prin lipsă de ocupaţie) sau doar de o îmbătare a lor cu diverse miresme năucitoare care fac inutil si frivol orice demers raţional? O fi posibil ca rolurile să înregistreze o neprevăzută răsturnare de însemnătate si să vorbim de conştientizarea unei alte surse de inteligenţă, un fel de UPS capabil să suplinească la nevoie scurtcircuitele hazardului? Hm. S-a şi concluzionat la nivele cu reputaţie, i-au găsit un nume care se vrea inclusiv: inteligenţa emoţională. Şi cică in
muşchii cordului au fost descoperiţi aproximativ 40.000 de neuroni capabili să controleze emoţii de 50-60 de ori mai puternice decât cele gestionate de către creier.

Mda. Sună incurajator, nu-i vorbă. (Şi da, va urma un dar). Dar începi să sesizezi anumite lipsuri, se rarefiază ascuţimile acelea pe care le stăpâneşti numai înainte de a te îngloda cu totul în aluatul vâscos care iţi ingreunează sinapsele şi care miroase ademenitor a vanilie şi rom. Şi amuzant este ca luciditatea nu te păraseşte odată cu capacitatea de a-ţi aduce si tu aportul la nişte biete medieri nervoase. (Cel puţin eu am spectacol asigurat). Asişti conştient, desigur tâmp şi cu drogu'n venă, la propriul declin. Şi ce faci? Asişti. Înghiţi analgezicul pentru că nu se ştie când te va durea tare capul următoarea dată. Stingi lumina la mansardă şi parcurgi plutind scările până in camera încălzită unde începi să te dezbraci încet, zâmbind, lăsând pe jos straturi de vanităţi si replici geniale care n-au apucat să fie folosite.