Îmi daţi voie să-ţi zic tu?(*)

Îmi vine greu să spun că îmi vine greu să fiu eu. Şi asta mă descrie supărator de bine. Există prea multe straturi în orice şi orice devine la un moment dat insuficient. Îmi vine să mă scuz că nu pot mai mult, cultivând în paralel convingeri că sunt, cu siguranţa, mai mult. Totuşi, dacă. Dacă mi s-a dat spre îndurare tortura cea mai aspră, aceea de a fi pocnită frontal, la momente bine stabilite, de o luciditate precisă şi detaşată ca o intervenţie chirurgicală: Ştii ce urmează să zic, nu? Exact.
Ehh, dar iată, în senzuala-i suprapunere, cum paşeşte himera preferată, draga de ea! Îmi susura şerpeşte în ureche si mă conduce în piruiete până la uşa unde, înecată fiind de emoţie, nici nu resimt şutul tovărăşesc in fund. Noroc că-s conciliantă de fel. Îmi las amăgirile să se întoarcă la mine, le văd spăşite, nu le blamez, nu le imput rătăcirile. Că dacă noi intre noi nu ne înţelegem, atunci cine?

Deci eu, ca la început de acest drum. Că veni vorba, mă tot aflu la început de drum de cel puţin 7 ani jumate. În ultima vreme, s-a înteţit sentimentul. Cu cât cresc (doar bătrânii îmbătrânesc, da?) cu atât mai languros mă cuprinde emoţia debutului. Fir-ar să fie, sare CD-ul tocmai la intro. Prin urmare, va trebui să trăiesc până la cel puţin 90 de ani (and counting) pentru că nu am apucat încă să merg cu rucsacul în jurul unui ceva, nu m-am îndrăgostit la prima vedere cu follow-up, cititul curge încă cu întreruperi greu admisibile, muzica... oh yeah, mâzgălitul a intrat se pare într-un perpetuum stand-by, scrisul se prostituează pe temir-unde, să nu mai vorbesc de teancul de naivităţi care nu şi-au luat încă pumnul meritat în dinţi etc. Dar asta e o poveste de spus într-o altă noapte, la lumina unui felinar roşu.
Revin. Că mi-e greu să fiu eu nu poate fi decât de bun augur, problema intervine atunci când nu ştii de unde să o apuci. Nu tu o tulburare obsesiv-compulsivă să iasă curat, nu tu o anorexie mai de Doamne ajută, hai mă, dă-mi o agorafobie ceva...Ţi-ai gasit. Mă bălăcesc la mal în sporadice anxietăţi de conjunctură, perimate spleen-uri existenţiale şi o gastrită seacă ca o albie din Darfur. Nimic să mă scoată din anonimat. Şi să mă port ca mine imi rezultă peste mână. Pentru că nu ştiu cum. M-am perindat prin atâtea mine că nu-mi mai e clar dacă sunt una şi bună sau ne fâţâim mai multe uşuratice. Nu văd link pentru alternative, aşa că rămân pe loc. Silabisindu-mă.

*titlu luat de aici