Nimic. Fară sfârşit

Nu-mi plac ieşirile. Pentru că termină. Şi nici trezirile. Din acelaşi motiv.

Cred că se dă importanţă supradimensionată încăperilor şi mult prea puţin pragurilor care le încep si le sfârşesc (pot coincide sau nu). O încăpere se definişte şi prin delimitări, nu numai prin conţinut. O poveste prea lungă de altfel.

Dacă am fi activi (vitali, tonici) am găsi mai greu cărări spre noi? Ne-ar mai interesa să le găsim? Ar fi poate suficient un film care să ne mişte sau un paragraf care să ne proptească câte un nod în gât din când pentru a ne satisface pofta de a fi singuri în noi? Mă întreb cum de imaginea acceptată de "sănătos", psihic, fizic, îmi inspiră gol interior. Chiar mă intreb, pentru că nu ar trebui. E totuşi o prejudecata plină de cusururi.

Oare când mi-am dat eu seama ultima oară (vreodată) de ce se întamplă cu mine? Nu-i vorbă, îmi zboară supoziţiile în cap în stoluri, dar o intuiţie ar ţinti mai bine sigur. Mă analizez aiurea de ani şi cu fiecare altă etapă devine evident că holograma din mintea mea trebuie reinventată . Nu văd însă incapacitatea asta în culori sumbre, îmi convine pentru că mă ţine departe de revelaţia autocunoaşterii ca produs finit. Incomplet?