Însufleţire

De jure fiecare este stăpân cu acte în regulă pe bucăţica lui de aer. Împărţeala a fost corectă si proprietarii au la dispoziţie suficient, ba există chiar rezerve în caz de hiperventilaţie. De facto, evident, povestea se animă: fiecare se porneşte în căutare de aer al aproapelui. Întindem gâtul în toate direcţiile, lărgim nările, inspirăm cu nesaţ şi încercăm să vedem cum se simte aerul altuia. Fenomenul se petrece atât la un macro-nivel, susţinut de curiozitaţi mai mult sau mai puţin
naive, cât mai ales în cercuri restrânse, unde deseori cunoaşte mutaţii. Şi la aceste cercuri anume mă refer în continuare.
Încercând sa traduc "bucăţică de aer" aş descrie acea suprafaţă invizibilă care îi permite individului să-şi mişte liber dispoziţiile, să se scalde în ce umori îi varsă lui clipa prezentului, să se ascundă sau să iasă de sub propriile umbre, sa-şi desfire ghemul singurătaţilor atât cât crede si simte el că poate. Şi nu aloc aici spaţiu deviaţiilor comportamentale sau de personalitate, ci doar acelei autonomii naturale a fiecăruia asupra valenţelor care îl fac om. Nu suntem fiinţe liniare şi, implicit, forfota creează energie. Dar ea nu s-ar traduce prin disonanţe decât în urma frecării de ceva care nu-şi are locul acolo. Se înregistrează fricţiuni tocmai pentru că undeva, cineva, a încalcat o limită, s-a arogat membru al domeniului altcuiva. Şi nu m-aş limita aici la sensul încălcării intimităţii. E mai mult de atât. Deseori, emoţional sau pur şi simplu mecanic, ne identificăm cu aerul altora, eliminăm demarcaţia naturală şi 'spaţiul' (cumulul dinamicilor personale) devine interacţional, nu doar o simplă alăturare armonioasă. Se dispută, se târguieşte, se solicită. Eu nu mai simt cum simţeam în lipsa ta pentru că nu îţi infestasem înca aerul, nu îţi vândusem încă responsabilitatea asupra afectelor mele. Spunem: "Mă faci să mă simt..." in loc de "Eu mă simt pentru ca tu faci...". Ne slăbim de bună voie imunitatea înghiţind viruşi care nu ne vizează.

Sunt departe de a face elogiul detaşării sau al egoismului aici. Dimpotrivă. Este însă atât de neverosimilă ideea de a dărui suflu fără expectativa care îl precipită? De a-ţi apropia faţa de a altcuiva până cand suflările calde se mângâie, rămânând în acelaşi timp independente? Nu pierdem oare atât de mult din celălalt dacă ne concentrăm atenţia pe a-i număra respiraţiile până ajunge la cea care considerăm că ni se cuvine?


Iar genul ăsta de vulnerabilitate inspiră şi confirmă.