Caraghios, dar in doi

Azi am experimentat pentru prima oară un tandem. M-a încântat din mai multe motive: pentru că am mers cu 20 de km/h pe o bicicletă ridicol de lungă într-un oraş unde în privirile celorlalţi (toţi pe biciclete, dotate anost cu o singură şa însă) nu am citit decât curiozitate sau admiraţie, pentru că e tare revigorant să faci lucruri pentru prima dată şi să ţi se confirme astfel că se (mai) poate, ar mai fi şi senzaţia aia de libertate împlinitoare cand zbori cu vântul în faţă şi îţi chicoteşte ceva înăuntru. Ideea tandemului însă mi se pare fascinantă. Veche, simplă, dar plină de sens. Pentru că îmi inspiră armonie perfectă. Dar nu perfecţiunea aceea statică, intangibilă şi în care nu cred. Implică un efort. Împărţit, savurat împreună, separat, alternând, în intensităţi diferite. Şi aici simt eu miez cu gust plăcut. Cât de liniştitor e gândul că există cineva care va continua atunci cand tu nu mai poţi, care va face un efort dublu ca să-ti dea ţie ragazul să îţi tragi sufletul şi apoi vei putea face la rândul tău la fel. Pe locul din spate, depinzi de cel din faţă, te relaxezi în funcţie de şerpuirile pe care le ghidează el, pluteşti pe ritmul lui, îţi poţi permite chiar momente de aiureală, poţi căsca ochii imprejur şi lua mâinile de pe ghidon că nu cazi. Vin şi dealuri în care trebuie să pedalezi mai cu spor, în care aportul tău e decisiv şi asta te bucură. Există chiar opţiunea de a seta anticipat intensitatea, împărţind egal sau inegal efortul între tine şi celălalt în funcţie de puteri, de voinţă sau vrednicia de moment. Şi uite aşa, cu prestabiliri sau rotind direct în pedalări care vin firesc ca o mângâiere în zori, înaintezi în doi, mergi peste, pe lângă, pe sub, treci prin tăceri şi în afara lor, traversezi prea rapid ca să ai timp să diseci bucăţile de viaţă pe care le străbaţi, prea lent ca să nu vezi frumuseţea drumului care vă străbate pe amândoi.
[Şi dacă analogia nu era suficient de evidentă, iată unde se poate ajunge de la forţările imaginaţiei.]

Nu cred să mă satur vreodată de câte o felie de început de iarnă pe străduţele unui orăşel nou, cu mirosul lui, cu întortocherile şi magazinele lui mici de la colţuri, cu pieţe care miros a bunataţi coapte, prăjite sau fierte cu nelipsita scorţişoară. În care îţi sufli în mâini îngheţate şi te uiţi tâmp în jur prin rotocoalele de aer cald pe care le produci, minunându-te de cele mai banale lucruri şi cufundându-te voluntar în atmosfera autocreată.

Aromă intuită în gură, aer crocant cu iz de lemn ars, pofte de anumite dispoziţii, apropieri, minunat contrast rece-cald, ţopăind in stomac, bucurie de copil anticipând cadouri. Aproape că aş bea vin fiert. Dar cred că o sa-l păstrez pentru mai târziu, o să amân senzaţia asta pentru când va putea fi atât de plină încât o să mi se pară aproape ireală şi asta îmi va da o uşoară ameţeală.

PS: Etimologic (lat.) tandem inseamnă şi "în sfârşit". Hm. Ştiam eu de ce îmi place.