Cred - şi strâng din dinţi când afirm asta - că păcălitul este intrinsec vieţii. La fel de important ca serotonina dimineţilor şi pasta de dinţi cu fluor, de aceeaşi însemnătate cu creanga înfiptă în groapă pe timp de ploaie sau căsnicia în afara dragostei, cu nimic mai prejos decat diminutivele (cu mimica citrică însoţitoare) în caz de vizită la nou-născut sau rafturile auto-reglabile/cărabile/fecundabile de la Ikea. El funcţionează cu sau fară succes la diateza activă ("Normal că am auzit de BDSM... daaa ce, vrei să-ţi schimbi serviciul?"), cu real potenţial la diateza pasivă ("Şi mi-a zis să nu-l sun nici eu fată, ca aşa i se face dor"), dar cu precădere si postcădere, la diateza reflexivă. Aici se întrec talentele. Exemplele personale ar curge gârlă şi mă tem ca s-ar revărsa pe alte domenii, prin urmare încerc să mi le înghit. Poate spicuim cu alte ocazii. Dar să dau cu spatele la generalismele de suflet: a te păcali devine natural şi curând începeţi să vă tutuiţi. Ajungi expert pe masură ce provocările se îngrămădesc, care mai de care mai atrăgătoare. Şi vrei, aşa de tare vrei să nu fie păcaleală aia care te ameţeşte cu vorbe dulci cum că meriţi. Nu, nu meriţi. Dar tocmai de aceea, când primeşti (după criterii mult peste înţelegerea ta de cimpanzeu), îţi vine să te dai cu capul de perete infinit. Mic şi graţiat, te sui din nou pe sârmă si faci pasul. Dacă ai începe cu dreptul de data asta? Cum ar fi? Deci cum ziceam... intrinsec.
Mă dă pe spate aparenta contradicţie dintre titlu şi ton melodic. Poate n-ar trebui. Dar sunt cumva pe repeat între 2:10-2:20.
0 reconturări:
Trimiteți un comentariu