In Africa inca se poarta surprizele

Gandul care nu ma paraseste zilele astea - fie ca ma proiectez in mediul de acasa cu intuite circumstante aferente, fie ca fortez constientizarea mediului in care ma gasesc acum - este acela al certitudinii blazate care pluteste deasupra multor perceptii din zilele noastre. Individualitati care par a se fi resemnat cu ideea ca si-au trait mai toate variantele, ca au incercat toate pozitiile si de aici incolo nu mai poate exista decat reiterare sau reinterpretare. E irelevanta aproape limita sociala sau conjuncturala care inrameaza descrierea de aici (nu exclud exemplul personal si stau departe de generalizari), observ insa o preponderenta (paradoxal) in randul celor pana in 35 de ani. Am trecut prin diverse experiente, am evoluat si involuat in succesiuni mai mult sau mai putin aleatorii, timp in care ne-am stors creierii sa gasim o definitie care sa vorbeasca despre noi si sa ne faca unici in acelasi timp, nu am putut ramane fideli insa unei singure concluzii pentru ca devine imposibil la un moment dat sa ignori repetate bobarnace peste nas. Adica schimbarile neasteptate, adica descoperirea de nebanuite moduri in care ne putem misca picioarele in functie de muzica care ne rasuna in cap sau in inima, adica surprizele pe care sinele si le pune sub pom indiferent de anotimp. Maturizare? In opinia mea, concept supraestimat, care ti s-a culcat cu atatea sensuri de-a lungul anilor incat de o naivitate rara sa fii sa te mai increzi in valentele sale salvatoare. Si sa fim sinceri, nici noi nu am fost consecventi in dorinte. Vrem sa ne maturizam ca sa nu mai cerem voie, dar vrem sa redevenim copii cand ne trezim incarcati de hartoage, refuzam 'cu maturitate' provocari, dar ne copilarim cand vulnerabilitatea da bine. Etc.
De la o anumita varsta traim cu impresia ca ne-am oprit. Ne imobilizam constient pe un drum pe care ni-l infundam singuri cu molozul experientelor trecute. Nu ma refer acum la autolimitarile afective pe care le alegem din diverse temeri sau preferinte, nu trag semnale de alarma pentru detasatii emotional-culturali care umbla cu botnita ca sa nu-i mai doara cand si-o iau in bot urmatoarea data. Vorbesc mai ales de acea camuflare impotriva stuporii, acea caciula groasa pe care ne-o tragem peste urechi si care ne "protejeaza" de orice forma de manifestare a necunoscutului pe care l-am putea intrupa. Chiar sa fi secat in noi creativitatea cand vine vorba de capacitati reactive si interactive? Sa se fi epuizat numarul schimburilor chimice pe care le putem inlesni? Daca limitam cerebral potentialul uman de care dispunem, nu inabusim si avantul emotional care ne-ar putea eventual surprinde placut? Bine, posibil sa nu fie intotdeauna placut. Posibil sa ne vina sa sarim cu mare detenta, din plictiseala sau exces de entuziasm, si sa dam un consistent cap de tavan. Shit happens si nu cred ca mai are nimeni curajul sa nege asta. De aceea si instinctul de conservare de la sat a redevenit favorit in lupta cu noul romantism de oras. Mie ce mi se pare trist e ca determinismul a ajuns la moda (and I am a fashion victim after all), sufocand orice revolta a intrebarilor lipsite de raspuns. Incercarea de a uni prin linii imaginare un numar dat de performante pe care consideram ca le putem produce cu numarul infinit mai mare de diagrame ale hazardului se dovedeste o schematizare indescifrabila. Cum se face ca ne purtam ca si cum le-am aflat pe toate, ca si cum toate au topait pe pielea noastra la un moment dat in viata asta (teoretic ne aflam de abia la jumatatea ei), desi nu ne ocolesc ocaziile in care ajungem sa constatam tamp: "Nu ma asteptam..."
Trist este si ca de multe ori pana si livrarea pachetului cu bomboane este insotita de un zambet superior; ambalajul e transparent si stim noi, nu-i asa, ca aromele sunt limitate. Oferim indoieli si inghitim noduri. De ce? Pentru ca nu am mai pastrat loc curat decat pentru nostalgii.
As vrea sa ating umilinta gandului ca nu am ajuns la fundul cufarului, ca mai sunt acolo multe ipostaze in care ma vor imbraca povestile netraite inca. As vrea sa ma paraseasca aroganta actorului care are rolurile la degetul mic. Daca s-ar impiedica pe scena intr-un moment culminat si publicul ar avea revelatia realismului, aplaudand frenetic intruparea aproape de perfectiune a personajului?


Daca ajungi in Africa cu orizontul de asteptare ticsit de scene in care capul de afis este Saracia, ei bine, nu vei fi dezamagit. Biletul iti asigura vizibilitate frontala. Curand insa, iti vine sa intocmesti o lista cu amendamente: nu e lucie, ci cufundata intr-un strat de praf rosiatic. Care ii da un aer cald, parca prea primitor, si iti face ochii sa se micsoreze pentru a nu te departa de conturul esential anticipat. Pe care daca il parasesti, te temi ca va trebui sa-ti recunosti ignoranta si sa te inclini in fata fiecarei surprize care iti apare dupa coltul casei din chirpici.
Si lista continua...