(...) La vera solitudine è in un luogo che vive per sé e che per voi non ha traccia né voce, e dove dunque l'estraneo siete voi.Aş fi zis că nimic nu-mi e mai familiar decât propria singurătate. Copil calin care mi s-a dat de la începutul timpului, pe care îl legăn duios până când unul dintre noi adoarme şi cade într-un vis cu oameni. Nu mi-a trecut nicicând prin cap că aş putea fi altfel decât cu mine atunci când sunt singură, dimpotrivă, îmi subjug solitudinile unor introspecţii trufaşe, ca un despot luminat al sinelui. Şi nici nu m-am gândit să-mi doresc altfel.
Così volevo io esser solo. Senza me. Voglio dire senza quel me ch'io già conoscevo, o che credevo di conoscere. Solo con un certo estraneo, che già sentivo oscuramente di non poter più levarmi di torno e ch'ero io stesso: l'estraneo inseparabile da me.
(...) Se per gli altri non ero quel che finora avevo creduto d'essere per me, chi ero io?
(...) Io non potevo vedermi vivere.
Dar ce murmur printre gândurile mele mioape când câte o minte minunat de tulburată reuşeşte să mai şteargă din praful depus peste uitate îndoieli (devenite astfel convingeri, din păcate). Citesc, iată, despre o năzuinţă inedită, n-aş zice chiar absurdă. Aceea de a fi singur fără tine. Adică de a fi în prezenţa unui tine de care n-ai habar, de a te întreţine cu străinul inseparabil: tu-ul care există pentru ceilalţi. Dorinţa de a-ţi cunoaşte prezenţa spontană, negâtuit fiind de vreo oglindă. Curiozitate sălbatică: cum mă văd eu din afara mea? Dedublare chinuitoare: defectele fizice, irelevante per se în dinamica interioară, sunt intrinseci persoanei sociale - singura de fapt validată vreodată - şi proclamă definiţia întregului. Revelaţie cutremurătoare: eu sunt ceea ce vezi tu. Punct.
De ce ar fi mai real un eu interior decât unul exterior? Într-o lume în care conştiinţa de sine ar fi deţinătoarea adevărului, ochii devin redundanţi. De ce e mai relevant că mă "văd" gândind/simţind decât că nu mă văd trăind? Pentru că aşa zic eu?
Personal, acestea sunt întrebări la care am aflat raspunsul fără să mi le fi adresat vreodată. Dar a-mi plănui din când în când exilul din mine mi se pare învigorant ca o dimineaţă crudă de vară.
0 reconturări:
Trimiteți un comentariu