Implorarea realităţii. Uvertură

O sa mă duc cu flori şi o să-mi cer iertare.
Primeşte-mă înapoi, nu mai sunt un nimeni pentru nimeni fără tine! Cel mai anost alienat din lume! Pune-mi o piedică la oră de vârf, aruncă-mi un ghiveci în cap, numai scapă-mă din mine, te rog! Ştiu, te-am înşelat la toate gardurile, cu amăgiri din cele mai murdare. Mi-au supt vlaga şi mi-au scuipat-o toată în faţă, crede-mă, n-am să le uit rânjetul prea uşor. Dă-mi din aerul tău, îl iau pe loc aşa poluat, al meu e infestat de mirosul gândurilor cangrenate. Nu se mai poate respira înăuntru. Mai ştii când ceream ţigări pe stradă? Ce simplu mi se părea, nu-mi era ruşine cu tine, te meritam atunci. Ţi-a mai rămas oare ceva pentru mine, mai ai un dram de conştienţă să mi-l picuri pe buze...
Îi voi lua genunchii în braţe cu ochi de fiu risipitor.