... ce mirare că mor!

Cine-ar fi zis?

Că distanţa dintre dulcele banal cotidian şi scrâşnirea disperării e grotesc supraestimată. O linişte gigantică ne ţine la adăpost fragilele meschinării, ca o pătura groasă, impenetrabilă. Cât timp nu vorbim despre ea, viaţa e aproape insesizabilă, o tolerată practic. Ne luminează drumul minuscule reflexii ale ei, ne-o ocupăm, haşurăm conştiincios pătrăţele. O constatăm abia când dispare de undeva, de lângă noi. Cu cât mai de aproape, cu atât mai limpede. Dibuim ca nişte orbi pe măsură ce pierdem, desluşim in absentia. Dar - veşti bune - devine din ce în ce mai bine. Odată cu vederea, ne recăpătăm şi moartea.


Later edit: Fireşte, este exagerat şi implicit not so cool să te apuci să vorbeşti despre viaţă şi moarte (mai ales când n-ai 75 de ani sau o statuie prin Atena). Pfiu, uite, acum că le-am pus unul lângă altul, cuvintele astea sunt învechite rrrău! Ce mi-o fi venit? Aşa... din senin.