Ipoteză

Mă ascund din ce în ce mai bine şi pun multe întrebări care încep cu de ce. Parazitez sensuri câte-o zi după care îmi ucid gazda. Mi-am găsit culcuş într-un labirint coşmaresc în care toate posibilităţile sfârşesc în zid. Sunt în siguranţă.

Îmi înmoaie genunchii inutilul rândurilor scuipate mai sus ca şi al celor de mai jos şi mult mai jos, până acum 6 luni de jos. Dezordine, superficialitate, redundanţă, repetiţie, inconsistenţă, încâlceală derizorie, scălămbăieli, autocritică cu patos jenant, totul, un caimac greţos peste mielina mea.

Zilele-mi sunt senine de altfel, îmi plac unii oameni mult, alţii mă plac pe mine. Ne auzim, ne simţim vibraţiile, ne uităm unii la alţii, unii pe alţii, suntem lipiţi de asfalt. Suntem nişte şine.

Uite cum îmi vine să mă desfrânez pe litere, să scriu involutiv, să demolez blocurile imaginaţiei, să stric cuminţenia, să descriu ordinar, să sfidez ambiţiile creatoare. Nu, niciodată autodistructiv, ar fi sub demnitatea mea de curvă. Nu mă fac bucăţi . În ciuda tuturor, vântur înzestrări anahoretice, adulmec mediocritate, mă îndur. Sunt o masochistă cu zâmbet.

Pardon.