Impiegata

...

Se pregătea de încă un moment penibil din rândul celor legate de nume. Pierduse numărul acestor garduri în care îi era dat să se împiedice la începutul fiecărei cunoştinţe sau împrejurări, dar nu devenise o clipă mai uşor. Îşi simţea limba umflându-i-se în gât de câte ori trebuia să-l pronunţe şi poate de aceea ajunsese în timp să-i stâlcească articularea. O chema Frăguţa. Ea îl rostea ca un vorbitor nativ de chineză, care nu face diferenţa fonetică între r şi l. "Flăguţa, da" zicea opintit, mereu cu o sprânceană contractată şi o căutătură nervoasă spre stânga.

Nu este, desigur, nici pe departe cel mai urât sau nepotrivit nume, îl văd chiar pasibil de admiraţie în anumite cercuri etno-sensibile. Dar pentru ea fusese o dramă de la bun început. Nu se putea gândi mai departe de botezul unei cornute când îşi auzea vocea înghiţindu-l (pentru ca asta încerca de fapt să facă); devenea cu atât mai chinuitor cu cât nu se facea înţeleasă şi era nevoită, aproape fără excepţie, să-l repete. Închipuiţi-vă cum e să strigi "Flăguţa" de trei ori, din ce în ce mai contorsionat, cu faţa lipită de un ghişeu din Sectorul 3, în auzul unui public iritat aşteptând la coadă. A treia oară a scăpat şi copiile documentelor strânse la subraţ. O vreme lumea a mai uitat de frustrare citind evantaiul de imprimeuri alb-negru cu "Popas Frăguţa" de pe jos.

- Repetaţi, vă rog. Numele şi domiciliul. Nu e tocmai linişte aici la noi, zise moale aruncând colţul gurii spre dreapta într-o dezvelire de dinţi cum nu-i mai fusese dat să vadă. Şi ce ochi. Trei riduri perfecte la fiecare capăt completau zâmbetul de matelot pârguit de soare.
- Aahmm..... [fluierat şi pufnituri sacadate de locomotivă]
- Deh, condiţii vitrege... Ce să-i faci don'şoară, cineva trebuie să se ocupe şi aici. Întinse un braţ şi împinse cele două rânduri din unica fereastră a încăperii. 'Unii oameni sunt făcuţi pentru uniformă', gândea ea în timp ce-şi freca degetele de marginea lipicioasă a biroului.
- Ziceti!
- Deci Popas Ffr..lăguţa, necăsătorită.
- Domiciliul... domnişoară.
Ar fi vrut să se facă în momentul ăla una cu mocheta verde de pe jos, să o calce toţi ceferiştii în picioare. [şuierat de afară, voci pe hol]
-Acum lăsaţi. Ne înţelegem noi cumva. Tre' să fug, ştiţi cum e vorba aia: problemele nu te-ntreabă cât e ceasul. Râse scurt, cu jumatate de dantură. Deja de mâine dimineaţă vă aşteptăm, veţi începe cu acceleratul de Focşani. Fără emoţii, poartă noroc am auzit.
Ea, în picioare, cu privire împleticită. El aproape de uşă, cu mâna întinsă.
- Don'şoara Olguţa...
- Domnule Tache...