Poate de mâine

Nu-mi simt lipsa. Şi nici ea pe mine. Cred că ar trebui să ne întoarcem spatele una celeilalte definitiv, eu şi lipsa mea, de vreme ce ne ignorăm atât de firesc interacţiunea. O semi-conştiinciozitate mă mai anima înainte, dar a murit atinsă de nesimţire. Simţeam că o paşte demult, nu ţii un sistem imunitar cu ciorbăială de gânduri răsfierte.

Într-o vreme mă apucam să mişc degetele pe taste doar de dragul lor şi al aflării în treabă. Se învârteau întâi ameţite în toate direcţiile, se fâstâceau şi se împiedicau când un prim paragraf apărea doritor de lipeală. Când se potoleau, fraze începeau să li se scurgă din burice; din nimic şi nicăieri îşi lăsau seva pe ecran. Dar ăsta-i scris aşa, in vitro. Pentru zămislire naturală, ar trebui să înlesnesc nişte sex între idei. De dragoste nu le arde sigur.

Somnul joacă murdar.