Înainte, a doua la stânga şi, după semafor, daţi de Nobel

Sunt incapabilă să fiu pe deplin conştientă de propria-mi însemnătate când vine vorba de o veste prea bună. De fapt, nici nu implică recurenţă. E acum şi nu-i fac deloc dreptate când o numesc "prea bună".
Ce faci când te iau pe sus nişte împrejurări în peisajul cărora te simţi cât o muscă, dar nu ai cum să te îndoieşti, chiar ţi se întâmplă, şi deci începi să dai cu disperare din aripioarele inapte, cât să te menţii în aer pentru că nu ai încotro? În aerul care devine din ce în ce mai rarefiat pe măsură ce începi să înţelegi amănunte şi implicaţii. Nu numai că ies şi diversele temeri si prăpăstii la poartă, intrigate de larma de pe stradă şi puse pe tocat eventuale speranţe neobrăzate, dar văd că nu sunt în stare să mă descurc cu ceva pentru al cărui optimism m-am scos din formă constant şi se pare, sigur.
Şi dacă "nenorocirea" nu vine singură? Dacă coincide cu o încălzire globală a propriei fiinţe care îţi topeşte rând pe rând straturi de împotriviri şi resemnări pe care le credeai de încredere? M-am trezit peste noaptea fără lună a ultimelor luni în imposibilitatea de a-mi mai întreţine descurajările. Dar oricât de destabilizatoare ar fi această greutate, mă lasă incomparabil mai rece decât ce-mi aud urechile zilele astea. Ştie oare cineva vreodată să reacţioneze cum trebuie când i se ia pământul de sub picioare înlocuit fiind de nişte trepte mai înalte decât tot ce a văzut până atunci şi pe care le-ar dori imaginare pentru că numai pe acelea ştie să le urce?
Mergeam liniştită pe trotuar când gheara imensă a unui excavator m-a luat pe sus şi m-a azvârlit direct în mişcarea unui roller-coaster care mă tot dă peste cap spărgându-mă în bucăţele de adrenalină şi recompunându-mă numai pentru a-mi răvăşi din nou mediocritatea. Simultan (nu şi în raport cauzal) cu aceste contururi spectaculoase pe care le fac în aer, o amnezie dulce s-a aşezat erotic peste minte, o privesc cu nesaţ în fiecare dimineaţă anticipându-i voluptăţi de piele udă. Este uitarea a tot ceea ce a trecut, a durut si apoi a fost. Si proiecţia a tot ceea ce a rămas posibil în noi.

Sunt martora conversaţiei dintre două creiere, care la umbra unui single malt îmi decid viitorul as we speak. Al meu, legat de acela al unor potenţiale sute de mii de oameni, de peste tot. De fapt, orice încadrare numerică, de orice natură, se arată acum prea mare pentru a mă putea păcăli că sunt în stare să cuprind măcar conceptul . Nu-i aşa că sună înfricoşător şi pripit ceea ce tocmai am scris? Este. Iar mie mi se arată şi materia din spatele cuvintelor, sunt nevoită să privesc (având grijă de maxilarul care tot cere jos pe covor) cum vorbele născute într-o cameră se încolăcesc într-o bulă trasparentă, prin care se vede tot. Şi în care eu apar goală, dezbrăcată de micimea oricăror scuze. Pentru că noua lumină mă redimensionează.