Neştiutul care-mi poartă numele

Se întâmplă câteodată să simţi mult dar altfel, şuvoi cald şi orfan care vrea la tine şi nu ştii de ce. Nu poţi să identifici ce simţi, te uiţi confuz după repere, te grăbeşti să ajungi la ce ştii şi faci un pas prea mare. Ai trecut peste. Şi asta numai pentru că - ce trist - dacă nu vezi nicăieri cuvintele cu care să încropeşti o descriere, dacă în memoria ta emoţională n-a avut când sau cum să-şi facă loc vreun precedent trăit sau transmis, atunci asemenea simţiri sunt condamnate la nefiinţă. Existenţă negată prin lipsă de validare. Ca universul redus la percepţie... Absurd. Nu mai insist pe idee, o fac alţii cu mai mult elan. Pe mine mă apucă smerenia nu inspiraţia când se ajunge la polemici ontologice.

Azi, printre altele, m-am ciocnit providenţial de un vers jumate, a cărui traducere cred că ar fi zis: (...)ceasurile cu pendul şi oglinzile continuă să funcţioneze şi când nu se uită nimeni (via). Nu ştiu ce lamelă a rezonat la impact, de ce asta şi acum, nu vreau să scormonesc după locuri comune în mine care să justifice efectul, văduvind astfel de autonomie o altă însufleţire. Definiţiile sunt călăii clipei de graţie.

Mi-aş dori să fiu o sită mai generoasă, cu găuri pe care să nu ştiu să le număr, care să-şi suprapună jumătăţile peste alte găuri, din ce în ce mai mari, şi tot aşa în straturi meşteşugite până în adânc, unde infinitul nu se mai cerne.