Până la adânci bătrâneţi sau puterea nebănuită a inerţiei

A tot fost odată ca niciodată, când trăirile majore au luat o pauză. O lună, două, un an, cinci. [Ciclic revin, îţi dau un par în cap, intră din nou în pământ şi te lasă să-ţi văicăreşti cucuiul în voie]. Se întâmplă astfel că anormalul zbuciumant devine normal atenuant, îţi recapeţi respiraţia regulată şi o iei bătrâneşte la picior din aprozar în aprozar împins de la spate de reculul ultimei aventuri.
Ziua impune mecanisme, de care te plângi nesfârşit, noaptea urmează aceeaşi cadenţă servilă, zi cu lamentările intrate în rutină, gust leşios de inutil, din ce în ce mai puţine mişcări voluntare, noapte, afazii parţiale, dictatura fluctuaţiilor de chef, zi, procentaj infim de satisfacţii, noapte, zi, noapte...
Relieful evolutiv, ca şi cel regresiv, este în aceste perioade plat - un tăpşan pe care-l rumegi din inerţie.
Cel mai trist mi se pare când erbivore perechi îşi îmbină destinele sub interesul comun al unui moment, uită între timp care a fost acela şi de ce au rămas uniţi, dar introduc delicat un căluş profilactic în gura care ar articula aceste necunoscute. De ce? e întrebarea desuetă care ridică doar umeri şi nu probleme existenţiale. Mă rog. Singuri sau împreună, tot inerţie se cheamă. Şi pare a te afunda în atâta indulgenţă încât, de la un prag măreţ la altul, ai chiar impresia că trăieşti.