Stau suspendată pe balustrada de piatră a unei terase, undeva foarte sus. Cu faţa spre clădire, formând un romb între picioarele depărtate si un coţ cu unghi mare, pe care peretele balconului îl formează spre interior. Intrândul e marcat de o ridicătură decorativă, o mică sculptură din piatră, de care ma ţin cu mâinile. Cu spatele sprijinită de un hău pe care doar îl intuiesc, o căscatură enormă cu relief străin de acel loc.
Câteva persoane trec pe lângă mine, altele se opresc să-mi vorbească. Dialogul decurge mult prea firesc pentru neobişnuita mea poziţie, dar nici eu şi nici ei nu ne mirăm de nimic.
Un bărbat în costum gri pe care îl ştiu se opreşte lângă mine si intră in discuţie. Se apropie din ce în ce mai mult si apoi mă atinge. Ştie că nu mă pot îndepărta niciun centimetru. Se lipeşte de piciorul meu si mă mângaie pe coapsă. Îmi repugnă atat de organic încât simt o usturime cu gust înţepător în gât. E prima dată cand el se poartă în modul acesta şi nimic din relaţia noastră anterioară nu încurajează asemenea porniri. În cap îmi vâjâie balansul de la uimire la silă si apoi groază. Mă uit cum profită morbid de imobilizarea mea şi am revelaţia ca nu am înţeles NIMIC din viaţa asta cu lumea ei. Nu ştiu de ce mă aflu acolo aşa, dar îmi revine senzaţia de înserare agonică pe care o am în preajma înălţimilor. Prezenţa bărbatului se dizolvă în panica neputinţei. Îmi dau seama că nu pot nici măcar să revin pe terasa, dacă aş încerca să descalec eliberând un picior, aş rămâne în aer, agăţată doar de mica sculptură de mărimea unui pumn. Încep acum să resimt durerea nemişcării. Un depărtător invizibil îmi forţează distanţa dintre picioare şi durerea mă face să mă las pe spate, în abisul care îmi înfige aşchii de gheaţă în piele. Rând pe rând, raţiunea transforma soluţiile în amăgiri şi apoi în renunţări. Nu există înapoi.
Azi am avut nevoie de realitate ca să nu cad în gol în vis. Am trişat, forţând întretăierea dintre planuri pentru a mă salva. De obicei funcţionează în direcţie inversă.
Câteva persoane trec pe lângă mine, altele se opresc să-mi vorbească. Dialogul decurge mult prea firesc pentru neobişnuita mea poziţie, dar nici eu şi nici ei nu ne mirăm de nimic.
Un bărbat în costum gri pe care îl ştiu se opreşte lângă mine si intră in discuţie. Se apropie din ce în ce mai mult si apoi mă atinge. Ştie că nu mă pot îndepărta niciun centimetru. Se lipeşte de piciorul meu si mă mângaie pe coapsă. Îmi repugnă atat de organic încât simt o usturime cu gust înţepător în gât. E prima dată cand el se poartă în modul acesta şi nimic din relaţia noastră anterioară nu încurajează asemenea porniri. În cap îmi vâjâie balansul de la uimire la silă si apoi groază. Mă uit cum profită morbid de imobilizarea mea şi am revelaţia ca nu am înţeles NIMIC din viaţa asta cu lumea ei. Nu ştiu de ce mă aflu acolo aşa, dar îmi revine senzaţia de înserare agonică pe care o am în preajma înălţimilor. Prezenţa bărbatului se dizolvă în panica neputinţei. Îmi dau seama că nu pot nici măcar să revin pe terasa, dacă aş încerca să descalec eliberând un picior, aş rămâne în aer, agăţată doar de mica sculptură de mărimea unui pumn. Încep acum să resimt durerea nemişcării. Un depărtător invizibil îmi forţează distanţa dintre picioare şi durerea mă face să mă las pe spate, în abisul care îmi înfige aşchii de gheaţă în piele. Rând pe rând, raţiunea transforma soluţiile în amăgiri şi apoi în renunţări. Nu există înapoi.
Azi am avut nevoie de realitate ca să nu cad în gol în vis. Am trişat, forţând întretăierea dintre planuri pentru a mă salva. De obicei funcţionează în direcţie inversă.
0 reconturări:
Trimiteți un comentariu