Aş fi vrut să scriu despre asta într-o zi luminoasă şi caldă, suită pe pervazul unei ferestre mari, prin care să privesc oameni plimbându-se agale. Acolo m-aş fi lăsat învelită în nostalgii şi amintirea cadourilor primite s-ar fi dezmeticit pâna la urmă prin vreun colţ al minţii.
Dar cum leapşa nu vine niciodată cu full-options şi am citit eu parcă nişte nescrise undeva că nu se face a te eschiva cand o primeşti (nu fac excepţie nici cele date pe sub mână, în pungă de hârtie), o să încropesc ceva din ce am, pe fond de frig, noapte şi alean.
O zic de la bun început: nu mă pot lăuda cu spiritul suprarealist al cadorisitorilor mei. Şi cu atât mai puţin cu memoria mea de termen lung. Dacă aş aprofunda ultimul aspect, cred că m-ar şi îngrijora un pic, nu m-a motivat însă suficient până acum. Aşadar, combinând cele două lipsuri, iese un compus - bizar, nu-i vorbă - de flashback-uri evazive, printre care jucării de pluş fără cap şi bijuterii vintage date de suedeze masive, între două-trei vârste.
Parcă întrezăresc ceva în pâcla trecutului: ziua mea, nu mai ştiu care dintre ele, undeva între 21 şi 25 estimez, un subgrup de prieteni mi-a dăruit ceva ce nu mi s-a întipărit pe nicăieri, poate chiar l-am mâncat, digerat etc. Ce îmi colorează însă amintirea este recipientul. Ceva-ul respectiv a venit într-un coş lunguieţ de rafie, în care se sprijineau niste nuieluşe roşii svelte şi câteva cârlige mari de lemn, galbene. Aşa mi-a gâdilat esteticul combinaţia aceea de culori şi texturi, că n-am poposit prea mult deasupra cadoului propriu-zis. Am şi acum coşul. Acasă.
Din seria - cadou bizar neprimit sau dorinţă bizară de cadou:
Urma să împlinesc nişte ani şi îmi doream mai mult ca orice un cal de lemn din acela pe care să mă pot legăna. Pe cât de inapt se dovedeşte hipotalamusul meu cu alte ocazii, pe atât de perfectă a rămas în mine forma senzaţiei de atunci. Ştiam prea-bine că depăşisem vârsta la care mă mai puteam aştepta la asemenea cadou, ai mei chiar râdeau de mine, convinşi că nu ar fi găsit oricum mărimea potrivită. Era şi prea scump. Dar cu cât se înmulţeau motivele contra, slăbind şansele şi aşa născute prematur, cu atât ardeam mai tare. Pot spune că ăla a fost timpul primei mele obsesii. E ciudat, de câte ori revăd, am impresia pregnantă că atunci gândeam cu creierul de om mare, de acum, pentru că eram perfect conştientă de ridicolul aşteptărior mele. Dar muream de dor. Îmi improvizasem cal dintr-o pernă maro şi mai pletoasă de la o canapea şi făceam ture călare pe ea dintr-o cameră în alta; pe hol, că era lung, o trăgeam de urechi în galop. Mi-a dispărut din minte deznodământul, probabil nu a fost important. Nu peste multă vreme atunci, am călărit şi primul cal adevărat. Mi-a placut, dar a plecat cu minus, nu ar fi putut niciodată să mă încânte cum ar fi facut-o cel de lemn pe care m-aş fi legănat.
Pe când aveam 12-13 ani mă înscrisesem cu câteva prietene la un cerc de limba enlgeză, nişte cursuri private de fapt, susţinute de doi englezi, la un club al elevilor. Era un grup mai mare, cu vârste variate şi parcă englezii ne povesteau lucruri interesante pe care noi vrând-nevrând le gustam în engleză. Pe ea nu mai ştiu cum o chema, el în schimb... era Simon. Varianta blondă spălăcită a lui Hugh Grant, cu aceleaşi stângăcii adorabile (pentru vârsta aceea). Desigur, îl iubeam toate. Nimic uimitor aici, dar fiecare hrănea în secret convigeri că este (cel puţin) simpatizată la rându-i. La sfârşitul celor câteva luni de vară, când grupul mare rămăsese mic, reducându-se la Simon's groupies în mare parte, a venit vremea de rămas bun. Şi el ne-a făcut cadouri. Susţin şi acum că un burete de baie roz, în ţiplă transparentă, cu dedicaţie scrisă cu carioca verde e cea mai tranşantă declaraţie de dragoste.
Eh, dar uite cum m-am luat cu vorba...
Acum partea la care îmi vine să zic piua. Ar trebui să dau mai departe, dar cum am habar limitat de cine poposeşte pe aici (şi cei pe care îi ştiu au primit-o deja), mă văd în impas. Parcă n-aş vrea să fiu eu locul unde işi găsesc lepşele sfârşitul. Aşa că o s-o iau pe ocolite: orice blogger ajunge aici mâine, 9, până în ora 6pm, să se considere atins. E greu verificabil cine "trişează" în cazul ăsta, aşa că merg pe încredere şi chef de joacă. Mi-ar plăcea desigur să-i şi citesc pe cei care se prind în horă, aşa că un semn ar fi binevenit si apreciat.
Dar cum leapşa nu vine niciodată cu full-options şi am citit eu parcă nişte nescrise undeva că nu se face a te eschiva cand o primeşti (nu fac excepţie nici cele date pe sub mână, în pungă de hârtie), o să încropesc ceva din ce am, pe fond de frig, noapte şi alean.
O zic de la bun început: nu mă pot lăuda cu spiritul suprarealist al cadorisitorilor mei. Şi cu atât mai puţin cu memoria mea de termen lung. Dacă aş aprofunda ultimul aspect, cred că m-ar şi îngrijora un pic, nu m-a motivat însă suficient până acum. Aşadar, combinând cele două lipsuri, iese un compus - bizar, nu-i vorbă - de flashback-uri evazive, printre care jucării de pluş fără cap şi bijuterii vintage date de suedeze masive, între două-trei vârste.
Parcă întrezăresc ceva în pâcla trecutului: ziua mea, nu mai ştiu care dintre ele, undeva între 21 şi 25 estimez, un subgrup de prieteni mi-a dăruit ceva ce nu mi s-a întipărit pe nicăieri, poate chiar l-am mâncat, digerat etc. Ce îmi colorează însă amintirea este recipientul. Ceva-ul respectiv a venit într-un coş lunguieţ de rafie, în care se sprijineau niste nuieluşe roşii svelte şi câteva cârlige mari de lemn, galbene. Aşa mi-a gâdilat esteticul combinaţia aceea de culori şi texturi, că n-am poposit prea mult deasupra cadoului propriu-zis. Am şi acum coşul. Acasă.
Din seria - cadou bizar neprimit sau dorinţă bizară de cadou:
Urma să împlinesc nişte ani şi îmi doream mai mult ca orice un cal de lemn din acela pe care să mă pot legăna. Pe cât de inapt se dovedeşte hipotalamusul meu cu alte ocazii, pe atât de perfectă a rămas în mine forma senzaţiei de atunci. Ştiam prea-bine că depăşisem vârsta la care mă mai puteam aştepta la asemenea cadou, ai mei chiar râdeau de mine, convinşi că nu ar fi găsit oricum mărimea potrivită. Era şi prea scump. Dar cu cât se înmulţeau motivele contra, slăbind şansele şi aşa născute prematur, cu atât ardeam mai tare. Pot spune că ăla a fost timpul primei mele obsesii. E ciudat, de câte ori revăd, am impresia pregnantă că atunci gândeam cu creierul de om mare, de acum, pentru că eram perfect conştientă de ridicolul aşteptărior mele. Dar muream de dor. Îmi improvizasem cal dintr-o pernă maro şi mai pletoasă de la o canapea şi făceam ture călare pe ea dintr-o cameră în alta; pe hol, că era lung, o trăgeam de urechi în galop. Mi-a dispărut din minte deznodământul, probabil nu a fost important. Nu peste multă vreme atunci, am călărit şi primul cal adevărat. Mi-a placut, dar a plecat cu minus, nu ar fi putut niciodată să mă încânte cum ar fi facut-o cel de lemn pe care m-aş fi legănat.
Pe când aveam 12-13 ani mă înscrisesem cu câteva prietene la un cerc de limba enlgeză, nişte cursuri private de fapt, susţinute de doi englezi, la un club al elevilor. Era un grup mai mare, cu vârste variate şi parcă englezii ne povesteau lucruri interesante pe care noi vrând-nevrând le gustam în engleză. Pe ea nu mai ştiu cum o chema, el în schimb... era Simon. Varianta blondă spălăcită a lui Hugh Grant, cu aceleaşi stângăcii adorabile (pentru vârsta aceea). Desigur, îl iubeam toate. Nimic uimitor aici, dar fiecare hrănea în secret convigeri că este (cel puţin) simpatizată la rându-i. La sfârşitul celor câteva luni de vară, când grupul mare rămăsese mic, reducându-se la Simon's groupies în mare parte, a venit vremea de rămas bun. Şi el ne-a făcut cadouri. Susţin şi acum că un burete de baie roz, în ţiplă transparentă, cu dedicaţie scrisă cu carioca verde e cea mai tranşantă declaraţie de dragoste.
Eh, dar uite cum m-am luat cu vorba...
Acum partea la care îmi vine să zic piua. Ar trebui să dau mai departe, dar cum am habar limitat de cine poposeşte pe aici (şi cei pe care îi ştiu au primit-o deja), mă văd în impas. Parcă n-aş vrea să fiu eu locul unde işi găsesc lepşele sfârşitul. Aşa că o s-o iau pe ocolite: orice blogger ajunge aici mâine, 9, până în ora 6pm, să se considere atins. E greu verificabil cine "trişează" în cazul ăsta, aşa că merg pe încredere şi chef de joacă. Mi-ar plăcea desigur să-i şi citesc pe cei care se prind în horă, aşa că un semn ar fi binevenit si apreciat.
2 reconturări:
eu am ajuns, fix cu un minut inainte de deadline :o)
am primit deja leapsa si de la joacadeamine, dar pentru deja am fost atinsa de doua ori, poate ma pun pe treaba si scriu...
bine ai venit la fix! si uite asa te-a luat ea leapsa prin invaluire, din doua parti. n-ai scapare :)
deadline-ul lasa oricum loc de
interpretari, la mine fiind cu doua ore mai devreme.
Trimiteți un comentariu