Scriam undeva că sunt o fashion victim. Iată ce natural îmi vine să mă menţin în trend:
La anumite intervale îmi părăsesc prietenii pentru că mi-s dragi. Pentru că nu vreau să deformez amprenta pe care o au în mine cu suprapunerea mea calică. Scriu asta înecată în duioşie în acelaşi timp venindu-mi să vomit. Nu ştiu dacă greaţa mă ia odată cu imbecilitatea aserţiunii sau dacă o precede din prozaice înmuieri interne. Lucru sigur e că aş vrea să fie adevărat, măcar eu de m-aş scuti de abureli.
"Părăsesc" adică îmi încrucişez mâinile pe piept, strâng tare din ochi şi mă diseminez în pixeli de culoarea mobilierului. Pe care îi iau apoi la procesat. Inepuizabil. Epuizant.
Dacă în starea aceea de agregare m-ar vizita vreo încercare de interacţiune şi dacă cineva-ul binevoitor pe care a picat blestemul ar fi şi înzestrat cu un stoicism aparte, m-aş (mai) face responsabilă de un pui de nevroză în plus pe pământul ăsta. Noroc că urma de altruism care mă animă îmi dictează dorinţa de invizibilitate în asemenea momente. Dictonul de referinţă însă, trebuie să recunosc, vine pe filieră ocolitoare şi se centrează fix pe ego. Încetez să mai vorbesc în afară pentru că mă ataşez de dezbaterile mele interioare ca Smeagol de inel şi le frec pe toate părţile până când le-am netezit contururile colţuroase şi pot să le scot în lume. Şi le scot, le socializez cu plăcere şi pricepere de parcă n-ar avea 100 de ani.
Dar despre partea cu îmbăierile în public altădată, când ocazia va fi jucată veridic, de o muză mai talentată.
Mi s-a oprit muzica la un moment dat şi iar am scăpat la microscop. Evadarea eşuată #n.
La anumite intervale îmi părăsesc prietenii pentru că mi-s dragi. Pentru că nu vreau să deformez amprenta pe care o au în mine cu suprapunerea mea calică. Scriu asta înecată în duioşie în acelaşi timp venindu-mi să vomit. Nu ştiu dacă greaţa mă ia odată cu imbecilitatea aserţiunii sau dacă o precede din prozaice înmuieri interne. Lucru sigur e că aş vrea să fie adevărat, măcar eu de m-aş scuti de abureli.
"Părăsesc" adică îmi încrucişez mâinile pe piept, strâng tare din ochi şi mă diseminez în pixeli de culoarea mobilierului. Pe care îi iau apoi la procesat. Inepuizabil. Epuizant.
Dacă în starea aceea de agregare m-ar vizita vreo încercare de interacţiune şi dacă cineva-ul binevoitor pe care a picat blestemul ar fi şi înzestrat cu un stoicism aparte, m-aş (mai) face responsabilă de un pui de nevroză în plus pe pământul ăsta. Noroc că urma de altruism care mă animă îmi dictează dorinţa de invizibilitate în asemenea momente. Dictonul de referinţă însă, trebuie să recunosc, vine pe filieră ocolitoare şi se centrează fix pe ego. Încetez să mai vorbesc în afară pentru că mă ataşez de dezbaterile mele interioare ca Smeagol de inel şi le frec pe toate părţile până când le-am netezit contururile colţuroase şi pot să le scot în lume. Şi le scot, le socializez cu plăcere şi pricepere de parcă n-ar avea 100 de ani.
Dar despre partea cu îmbăierile în public altădată, când ocazia va fi jucată veridic, de o muză mai talentată.
Mi s-a oprit muzica la un moment dat şi iar am scăpat la microscop. Evadarea eşuată #n.
0 reconturări:
Trimiteți un comentariu