Cu elan sau fără?

Niciodată n-am avut emoţiile la mine înaintea marilor praguri peste care am trecut. De ce aş începe acum, de vreme ce mă antrenez pentru săritură de prin vară, când depărtarea ajunsese să mă mestece şi scuipe de trei ori pe zi, cu oftaturi adânci între. Câteodată sughiţuri înfipte în piept.
Nu mă mişcă nimic, nici măcar un dor anticipant de pe aici. Sigur că imi vor lipsi multe, sigur că mi-am stricat ochii pe verdele ăsta şi orice altă tentativă de a mă umple de aceeaşi culoare pe viitor nu va putea decât eşua într-o fiere obosită (cromatic şi patologic). Va trebui să o dreg cumva, ca multe altele, dar acum nu mă pot lupta decât cu o oboseală sălbatică, care momentan îmi închide ochii peste monitor ca tiriştilor peste parbriz. Am descoperit azi într-un autobuz că se poate dormi tihnit cu ochii deschişi şi toate aparenţele la locul lor.

Revin când m-oi trezi din leşinul ăsta care-mi poticneşte detenta.