Smintiţii

Undeva, nici prea aproape nici prea departe, într-un loc greu de închipuit, în care verdele este verde fără ca niciun ochi să decidă asta, unde nu se mai fac adunări pentru că totul e saturat de sens, unde gândurile îşi zâmbesc pe stradă chiar dacă nu se (re)cunosc şi în care valoarea fiecăruia stă tocmai în unica şi imuabila sa incapacitate de a se face înţeles, acolo există un frumos de care nu se ruşinează nimeni. Poate fi reprodus sub aceeaşi formă la infinit, de orice netalentat, pentru că este simţit că esenţa sa nu se alterează. Nu cunoaşte lehamitea pentru că acolo nu se întâmplă să-i fie filtrată puritatea prin tăgadele vreunui sine. La fel urâtul, stă pe picioarele sale strâmbe, nu-şi oglindeşte sluţenia în reflectări de cristal.

Dacă există străini printre noi este pentru că odată, în altă dimensiune a lui azi, strămoşii lor din acel loc au decis să se aventureze în afara graniţelor la care ajunsese în acea zi imaginaţia lor (de care se folosesc de obicei pentru că nu cunosc arta liniilor despărţitoare). S-au lăsat fermecaţi de şoaptele răzbite dintr-un abis şi, pentru prima oară de când îşi aduceau aminte de ei, şi-au dorit să plângă. Şi pentru că nu ştiau să o facă, au fost trimişi să trăiască alte lumi. Au încercat astfel generaţie cu generaţie să prindă meşteşugul, jinduindu-şi amarul pe cele mai noroioase căi şi iubind cele mai imposibile iubiri. Unii au reuşit şi au conservat lacrimile stoarse în potire de aur, alţii au rămas cu ochii largi, uscaţi. Până azi. Îi vezi disipându-se fantomatic într-o mulţime careia nu îi aparţin şi pe care ar vrea sa o plângă, în mantia ponosită de pribegii, cu ochii pietrificaţi înăuntrul lor.