Cine mai aleargă gol pe străzile Siracusei?

Lâncezeam ingenuu în falsa impresie că fiecare zi aduce cel puţin un gând nefiltrat încă, când mi s-au dezvelit sub ochi vechile-noi ordini de idei. De cele mai multe ori sunt aceleaşi (ne)priceperi, reorânduite în formaţii diferite şi cu machiajul refăcut. Ce mă zăpăceşte este că sunt unele zile ieşite din vreme când undeva, cineva, mă pune pe shuffle. Nici nu mă îmbrac bine într-o senzaţie de gânduri mai acătării că se schimbă notele de fundal si trebuie să o iau de la început, uneori, cu graţie, de la pielea goală.
Nu-s toate infinit rele în amestecătura asta întrucât, plină de plictiseli imberbe de altfel , mă dezîndrăgostesc pe rând de ipostazele ieşite din ritm. Le trădez cu zâmbet împrumutat de pe alte buze, ferindu-mi tot aşa dinţii pe următoarea arie picată în zaruri.

Pe de altă parte a aceluiaşi întreg, eu şi alţi analişti metalinguali de centrul gurii, ne înmuiem în laptele călduţ al iluziei autenticului. Ne divulgăm în firimituri de spirit şi aşteptăm patentul pentru invenţia propriei unicităţi.
M-aş mai calma un pic. Aş lăsa noima de sine să mă caute ea pe mine, că eu una m-am săturat de câte ori am confundat-o prin hăţişuri cu morganele altor năuci.

Lăsând aşadar evrika în gura lui Arhimede, mi-aş smeri avântul introspectiv omniscient şi mi-aş vedea de playlist.
[Salsa?! What the.... nevermind, dă pantofii c-a început!]