Netăgăduit ale mele, veşnic restante

Mi-aş dori câteodată să nu fiu eu mânuitoarea deciziilor care mă privesc. Ar fi benefic dacă o mâna invizibila dar fermă mi-ar semna destituirea în momentele care presupun alegeri mai importante decât forma încălţărilor sau atmosfera melodiei următoare. Gândesc asta cu toată resemnarea şi claritatea vădite de cazierul de fraude autoprovocate constant, pe motiv de neastâmpăr emoţional. Mă mâzgăleşte în sute de linii multitudinea de stări care îmi înfioară epiteliul, toate disputându-şi fidelitatea, niciuna rezistând uitării. Pe cât de intens îmi contractă stomacul vreuna, în amalgam dulceag de afect şi speranţă, pe atât de tern o decolorează o nouă lumină. Nu e mai puţin al meu şi reversul: melancolii şi deşertăciuni de soi îmi pun la dispoziţie prăpăstii la ceasuri bine alese, pentru ca dând foaia, să descopăr un relief de carton, înmuiat în lacrimi prosteşte. Şi de cele mai multe ori sunt cei din jur care îmi dezvăluie, mai mult sau mai puţin dureros, superfluitatea propriilor zbuciumări. Nu ştiu dacă-mi este dedicat în exclusivitate acest zbor de fluturi, bănuiesc că nestatornicii au fost împărţite tuturor la început de suflet, unică simt însă întârzierea în a înţelege valoarea fiecărui freamăt. Cea reală, nu cea închipuită din plictis romantic. Mă gândesc că firesc ar fi, din moment ce neg cu vehemenţă întâmplătorul în majoritatea accepţiunilor, să mă şi comport ca atare. Să-mi folosesc raţiunea, aia care îşi roteşte mecanismul fix când nu e nevoie, spre a opri rostogolirea în van pe cărări greşite. Să-mi dau crezare instinctului atunci când mă trage discret de mânecă, cu tot riscul revenirii în banal, decât să mă reinventez zadarnic la fiecare pas din disponziţii de avangardă.
Bun. Rezoluţii de acest gen mi-au mai auzit adâncurile, mult prea des ca să nu-mi tocească naivitatea. Simt ca voi rămâne victimă uşoară a fluctuaţiilor de tot felul, nu-mi permite structura să mă sustrag cu prea mult pragmatism, dar daca tot e sfârşit de an şi dacă tot se încăpăţânează să fie complex până la predarea ştafetei, eu mai presar nişte nădejde. De înţelepciune care să mă mai surprindă şi prospectiv, de apropiat - cu un pas măcar - dorinţa de nevoie, de privit oameni din unghiuri ignorate, de cernut prin ochi mai limpezi firimiturile urâtului şi ale frumosului.