Eram într-un magazin gen supermarket, mă uitam aplecată la o colivie cu peruşi. Mi-era foarte drag de ei şi întindeam degetul să mă ciupească printre gratii. Cu mare mirare observ la un moment dat, în aceeaşi colivie mai spre dreapta, singură pe o scândurică, o vietate plată ca o lipitoare un pic mai mare, care ştiam că e căţel. Ce caută un căţel în colivia cu peruşi, săracul.... Mi s-a făcut o milă imensă de el şi am vrut să-l iau cu mine. Parcă avea nişte ochi mici plângăcioşi sau îi inventasem eu unii.
Prietenii pe care îi ştiam lângă mine: un cuplu de americani, Lili din Gambia şi David, frumos, gay, irlandez. Se opuneau scoaterii animăluţului din cuşcă, dar mie pieptul mi se golise de inimă şi n-aveam încotro. L-am scos şi am plecat cu el/ea în palmă. Mă uitam şi aşteptam să-şi dezmorţească nişte picioare sau aripi de sub blăniţă. Pentru câteva secunde onirice s-a transformat în biscuit învelit în ciocolată de mărimea unei brichete şi am muşcat din el de mai multe ori. A revenit. [Imagine pe care nu ştiu unde să o lipesc: David ţinând în palma lui căţelul-lipitoare şi vociferând cu aceeaşi singuranţă de când era coordonatorul nostru de voluntari ; mâinile îi emanau un miros de parfum masculin tonic]. A început să mişte uşor, apoi din ce în ce mai curajos, ca în foarte scurt timp să-mi cadă din mână şi, până să atingă pământul, să-i văd două picioare tubulare, maro şi foarte mici, ivindu-i-se în laterale şi spatele descleindu-se la jumatate în două aripi care l-au propulsat instant spre cer. O dâră transparentă şi vâscoasă ca un albuş crud unea pământul cu mica zburătoare îmblănită. Odată dispărută din raza noastră vizuală, a început să plouă cu cioburi de diamant. Ne minunam şi eu simţeam vag o mândrie că salvaseam vietatea captivă, redându-i puterile extraordinare. La impactul cu asfaltul, cioburile deveneau bucăţi jumătate ciocolată-jumătate biscuit, enorme, neuniforme, de mărimi diferite. Ajunşi cumva în spatele blocului copilăriei mele, ne-am întins tricourile la maxim, ca pe nişte saci porniţi din burta noastră, şi le-am umplut lacomi cu ţăndări din tableta gigant spartă-n cer.
Prietenii pe care îi ştiam lângă mine: un cuplu de americani, Lili din Gambia şi David, frumos, gay, irlandez. Se opuneau scoaterii animăluţului din cuşcă, dar mie pieptul mi se golise de inimă şi n-aveam încotro. L-am scos şi am plecat cu el/ea în palmă. Mă uitam şi aşteptam să-şi dezmorţească nişte picioare sau aripi de sub blăniţă. Pentru câteva secunde onirice s-a transformat în biscuit învelit în ciocolată de mărimea unei brichete şi am muşcat din el de mai multe ori. A revenit. [Imagine pe care nu ştiu unde să o lipesc: David ţinând în palma lui căţelul-lipitoare şi vociferând cu aceeaşi singuranţă de când era coordonatorul nostru de voluntari ; mâinile îi emanau un miros de parfum masculin tonic]. A început să mişte uşor, apoi din ce în ce mai curajos, ca în foarte scurt timp să-mi cadă din mână şi, până să atingă pământul, să-i văd două picioare tubulare, maro şi foarte mici, ivindu-i-se în laterale şi spatele descleindu-se la jumatate în două aripi care l-au propulsat instant spre cer. O dâră transparentă şi vâscoasă ca un albuş crud unea pământul cu mica zburătoare îmblănită. Odată dispărută din raza noastră vizuală, a început să plouă cu cioburi de diamant. Ne minunam şi eu simţeam vag o mândrie că salvaseam vietatea captivă, redându-i puterile extraordinare. La impactul cu asfaltul, cioburile deveneau bucăţi jumătate ciocolată-jumătate biscuit, enorme, neuniforme, de mărimi diferite. Ajunşi cumva în spatele blocului copilăriei mele, ne-am întins tricourile la maxim, ca pe nişte saci porniţi din burta noastră, şi le-am umplut lacomi cu ţăndări din tableta gigant spartă-n cer.
0 reconturări:
Trimiteți un comentariu