Trăiesc un început de an care pare cel mai fără de sfârşit vis. L-aş numi cu încredere coşmar, dar încă nu ştiu dacă o să mă trezesc gâfâind şi nici dacă va urma o uşurare. În plus, e un coşmar atât de interiorizat încât greu ar fi recunoscut la adevărata (non)valoare. Nici măcar eu nu-i bănuiesc coordonatele fidele; motivele aparute la o primă răzuire a prezentului explică doar parţial starea asta de disoluţie care-mi ucide orice stimul. Mi-am căutat atât de flămândă autismul iar reversul e o singurătate care mă ciopârţeşte. Cu o scurtă excepţie, ieri a fost o zi ruptă din cele mai anihilante neguri. Pentru prima oară, m-am îndoit de capacitatea mea de a rezona cu realitatea şi mi-a fost frică.
Aş putea continua descrierea Stării fărâmă cu fărâmă, depetrificând, pipăind ca un orb milimetrii fosilelor găsite în mine. Dar nu mai vreau, mi-e silă de acest neîncetat mă, de mişcarea mea de păpuşă cu cusături proaste azvârlită la răscruce de toate vânturile, de infirmitatea faptelor şi măreţia prevăzută a celor neînfăptuite. Mi-e silă de introspecţia asta care mă stăpâneşte ca un morb, de toate analizele care-mi bagă capul sub acul unei maşini de cusut al cărui joc repetitiv e activat fără milă de propriul picior. Din nou, iată.... mine, mă, îmi, eu-ul implicit, omniprezentul colcăitor (bine că n-am băgat vreun "ubicuu" să adresez nişte spasme cu capul în wc la proxima citire).
Mă oboseşte şi tonul care pare a-mi defini scrierea, eu nu m-aş citi. E dezolant, criptic şi lipsit de energie. Mi s-a şi spus din trei guri, în diferite formulări, că sunt greu de interpretat. În scris. În realitate ar fi oricum o temeritate prostească, eu fiind cel mai bun exemplu al eşecului imanent.
Repetitiv. Autocritică ce şi-a ratat cu 1% mediocritatea.
Artificiu de efect: pot să mă şi laud inspirată de aceeaşi autofilie.
Aş putea continua descrierea Stării fărâmă cu fărâmă, depetrificând, pipăind ca un orb milimetrii fosilelor găsite în mine. Dar nu mai vreau, mi-e silă de acest neîncetat mă, de mişcarea mea de păpuşă cu cusături proaste azvârlită la răscruce de toate vânturile, de infirmitatea faptelor şi măreţia prevăzută a celor neînfăptuite. Mi-e silă de introspecţia asta care mă stăpâneşte ca un morb, de toate analizele care-mi bagă capul sub acul unei maşini de cusut al cărui joc repetitiv e activat fără milă de propriul picior. Din nou, iată.... mine, mă, îmi, eu-ul implicit, omniprezentul colcăitor (bine că n-am băgat vreun "ubicuu" să adresez nişte spasme cu capul în wc la proxima citire).
Mă oboseşte şi tonul care pare a-mi defini scrierea, eu nu m-aş citi. E dezolant, criptic şi lipsit de energie. Mi s-a şi spus din trei guri, în diferite formulări, că sunt greu de interpretat. În scris. În realitate ar fi oricum o temeritate prostească, eu fiind cel mai bun exemplu al eşecului imanent.
Repetitiv. Autocritică ce şi-a ratat cu 1% mediocritatea.
Artificiu de efect: pot să mă şi laud inspirată de aceeaşi autofilie.
0 reconturări:
Trimiteți un comentariu