Viscolite în glob de sticlă

M-am culcat odată din greşeală pe o piatră de moară şi mi-a curs făină în ureche. Dar n-am auzit de prima oară, am tresărit abia când am simţit că ceva îmi mişună pe gât. Bineînţeles, gândul mi-a fugit la gândaci, ca de obicei, şi m-am scuturat atât de violent încât am disturbat mai multe linişti în jur. Printre care piatra, care fusese săraca la fel de când lumea, îşi uitase demult rostul şi strivea acelaşi rest de boabe din inerţie. Fără să mai sar într-un picior, mi-am cerut scuze cu bărbia în piept, am conchis că sunt nebună şi m-am dus să mă spăl pe ochi.
Dar mie întâmplări ca asta mi se suie la cap destul de des. Nimic însă care să ajungă măcar la piciorul broaştei grozăviilor auzite prin zid de la vecinii mei.

Am pus paharul invers (se aude mai înfundat, dar măcar îţi intră toate în cap) şi l-am lipit de peretele care desparte baia mea de bucătaria lor. Şi eu de el.

[chicoteli ascuţite de copil enervant]
[voce de bărbat] Nu încă, să vină şi sor-ta. A zis că vrea acum şi ea să se convingă.
[voce de copil, enervant, presupun, tot ascuţit] Raica vi-ine vi-i-ine !!!
[începe o muzică ciudată la un gramofon care o învecheşte]
[tropăieli dese de călcâie]
[voce de bărbat] Nu te mai învârti! Aşteaptă. Lasă fusta şi vino încoa' să povestim.
[voce de copil, cu respiraţii sacadate] Doar noi doi?
Doar noi. Ia zi, cum se vede de acolo?
Uhhhh... Îmi vine să strâng tare din ochi. Dar apoi mă obişnuiesc şi pot să stau aşa până la sfârşit. Prima oară a fost cel mai greu.
Dar de unde ştii când e sfârşitul?
Când nu mai bate vântul şi îmi amintesc de Miri.
[uşă trântindu-se. m-am şi speriat]
Las-o! Mai spune-mi de Locul-unde-ştim-tot. Ce face lumea acolo?
În Locul-unde-ştim-tot, ei vorbesc cu ochii. Şi când vorbesc se aude clipocit de pleoape şi câteodată ca nişte aplauze. Cred că atunci râd.
Tu înţelegi ce zic?
Când sunt acolo, da. Dar când vreau să-mi amintesc după, nu mai pot. Miri clipeşte şi nu se aude nimic.
Şi ce spun?
Păi acolo nu întreabă nimeni cât e ceasul, cum te cheamă şi câţi ani ai, de ce nu mănânci bomboanele verzi, dacă spun poezii... Ei ştiu multe poveşti şi nu se plictisesc niciodată cred. Ştiu şi ce litere vor clipi la următorul cuvânt şi ca să se joace se răzgândesc în ultimul moment şi iese altceva. Şi când le place ce a ieşit se aud aplauze şi ei îşi lipesc gurile una de alta şi stau aşa o vreme fără să mai clipocească. Auzi? Da' Raica de ce nu mai vine?
Vine vine. Când punem masa în mijloc, o să fie aici.
Poate a uitat. Acolo, la ei, nu-şi amintesc nimic pentru că nu uită niciodată.
Da' ţie îţi place acolo?
Da. Pentru că nu se încruntă.
[uşă trântindu-se tare]
Miri, te rog...
[iar tropăituri]
Mai aşteaptă un pic. Un pic doar. Daca vrei eu în....
[muzica mai tare la gramofon]
[ţipăt ascuţit] Raicaaaaa! Masaaa!
[voce de femeie] Doamne, ce-i aici... Dumneata cine eşti?
[voce de bărbat] Ce-i cu tine tu? Ce holbezi ochii aşa? Ţi-am povestit doar.
[voce înecată de femeie] Tata? Da' eşti alb... Eşti...
[copil] Dă-mi mâna acum dacă vrei să vezi! Hii hiiii......
[şuierături ca de viscol puternic, muzica pe fundal]
[ţipăt drăcesc, mi-a intrat sub piele]
[trei uşi trântite]

Nu mai pot ţine paharul, se zgâlţâie peretele. Şi e fierbinte rău.

[nimic]

Timp de trei saptămâni după povestea stranie şi sunetele acelea cumplite, n-am mai auzit nimic de dincolo. Nici măcar muzică. Până când într-o noapte mi s-a părut că disting slab nişte târşieli pe parchet. Dar am uitat repede. M-am gândit apoi că s-au mutat.
La vreun an după însă am prins zvon că, din cauza unei inundaţii la nivelul superior, a trebuit să le fie deschisă uşa forţat. Nu m-am hotărât încă dacă să cred sau nu relatările martorilor uluiţi, dar se pare că nimeni nu era pregătit pentru ce s-a găsit înăuntru. Aşezat la o masă rotundă scorojită, înconvoiat de spate, un bătrân se uscase de tot. Avea privirea albă înţepenită undeva între lumi iar barba care-i curgea din obrajii de scoarţă acoperea în întregime podeaua casei cu un covor sârmos alb-fumuriu.