Mă chinui să înghit două nuci de câte ori cantitatea de salivă o impune.
Nah nah nah... de la început.
Mi s-au inflamat amigdalele rău şi de câte ori înghit, două cuţite îşi dispută omuleţul.
Hmm, să zicem.
Îmi simt trei acoperişuri deasupra capului, niciunul nu-mi spune pe nume.
Ce-ar fi să-i spui tu pe nume?
Nu am casă şi nu mai ştiu ce înseamnă acasă de ani lumină. În afară de conturul trasat de paşii părinteşti care ar face din orice loc acasă.
Bun. Dulceag, dar măcar inteligibil.
Am blocaj de filme. Nu am mai vazut unul de luni şi nici nu pot să o fac. Între noi s-a instaurat un razboi rece, fără motiv aparent. Mă înconjor de ele, le vreau, mă vor, blocaj. Mda.
Treacă. Deşi mergea dată într-o propoziţie.
Eu îmi pun piedică si uit să mă mai ridic. Începe să-mi placă pe jos.
Bai, mă laşi?
Am o lene atât de grasă, încât toate planurile mele par firimiturile ce i se scurg pe guşă.
Păi aşa păpuşă, de ce să nu ne privim în ochi?
Trebuie să-mi adun aşchiile de creier rămase şi să le însăilez în învăţături coerente pentru oameni mai deştepţi decât mine.
Ia vezi, fără aşchii merge?
Plec în fucking Africa şi grija mea cea mai mare e că n-o să reuşesc să mă îmbrac adecvat!
Deci se poate...
Când mă uit la mine pe dinăuntru, văd o pensionară cu Alzheimer cerşind la colţ de stradă pentru că nu ştie de unde a venit şi ce trebuie să facă şi aşa a vazut ea că face o babă la metrou.
Te înecaşi fix la mal.
Mă simt bătrână şi proastă.
Cum altfel?! Hai c-ai recuperat.
Aş vrea să-mi mut lâncezeala la ea acasă, într-o vacanţă atemporală şi asinaptică.
Ntz...te trec aşa că-mi place ideea, de încurajare, dar mai ai de lucrat să ştii.
[Dacă s-ar ucide între ele, vocile, ar fi totul mult mai simplu. Că mie mi se rupe inima, fir-ar...]
0 reconturări:
Trimiteți un comentariu