Când mănânc gutuie îmi vine să locuiesc la conac. Uit de aripile atârnânde de ultimul zgârci pe spate şi mă duc să trag draperiile grele; se mai demască aşa un dezmăţ al firelor de praf în fascicul translucid. Întind cu degetul alt strop de apă de pe marginea balustradei şi trag până jos în mine aer ud. M-am trezit târziu de sub ploape leneşe pentru că iar m-au prins zorile când mă aşteptam mai puţin. Între cafea şi tristeţile înserării nu mai e timp decât pentru frânturi de idei neesenţiale şi ceva amânări. Orele se lungesc din ce în ce mai puţin şi cad amestecate cu obiectele din jur într-un fundal gri-albăstrui. Rămân singură, în urma vremii. Nu mă pot desprinde de aerul care intră acum rece şi se-nfioară lasciv după lobul urechii.
22 ianuarie 2009
Abonați-vă la:
Postare comentarii (Atom)
0 reconturări:
Trimiteți un comentariu