La limita dezacordului

Sunt demult o frază cu topică nefirească. Verbalizările mele se închid mereu în cerc perfect, pun virgulă acolo unde ştiu că trebuie, însă mi-e evident că asta e mult mai puţin sesizabil decât bâlbâiala care-mi descrie realitatea. Nu pot nici să evaluez dacă îmi merge bine sau rău fiindcă ceaţa analizabilă alterează măsura reală a lucrurilor. M-am crezut mereu o optimistă şi poate sunt, dar cumva am rătăcit legătura dintre debilitatea prezentului şi un potenţial mai coerent. Nu ştiu să mă fac cunoscută, de câte ori încerc (şi ce mult am vrut uneori) încep cu câteva straturi prea jos şi nu se înţelege nimic. Rămân avatarul pe care cei apropiaţi l-au dedus din ipostazele mele sociale şi antisociale. Tot ce vreau să ating presupune scindare, mă rup în două de câte ori îmi doresc ceva pentru că îmi doresc mereu ceea ce ştiu că îmi va aduce desfătare şi amar în doze egale. O vreme m-am oglindit în ochii altora, credeam că aia sunt în mare parte şi nu-mi amintesc prea multe chestionări autoaplicate. Acum mă văd la kilometri distanţă de ce percep ceilalţi. N-am devenit nici mai interesantă, nici mai complexă, m-am trezit doar cu nişte mutaţii interioare şi o stângăcie în a avea grijă de mine. Îmi place expansivitatea mea, spontaneitatea îmi trezeşte mirări admirative, chiar aş vrea să fiu ca mine. În orice iau startul la dublu, în două direcţii diferite. Scriu acum, ciudat, cu cea mai pură detaşare, dar în acelaşi timp mă irită teribil tonul negativ şi critic. De unde efervescenţa asta depreciativă din ultima vreme?
Ce tare am obosit să mă descompun în propriile clişee.