(La) apel

Am în faţă o desfăşurare de neputinţe. Nu cumplite, nu cu sânge, doar o gură de rumeguş ca balsam pentru gât.
În primul rând, cu pieptu' înainte, ale mele. Multe, aparent de statură medie, genul de ameţite care din când în când îşi uită rostul şi rămân zgâindu-se la vitrina cu împliniri. Nu sunt chiar deosebite, dar se machiază cu talent. Cât de bine dă uneori o apatie pe nuanţe de gri-şoarec (?!) ea fiind în fapt o trândăvie bine pomădată... Nu insist acum pe aceste fruntaşe, am un blog întreg să mă lăfăi pe tema asta.
În rândurile următoare, unele mai stinghere, altele forţându-şi intrarea pe rândul din faţă: neputinţele care se vor cronicizate, abaterile intrate în normă, leşinul generalizat. O parte se trage din familii de seamă şi îşi cinsteşte rădăcinile cu fiecare ocazie. Cine nu s-ar mândri până la urmă cu un arbore genealogic înfrunzit cu dezamăgiri pururi verzi, care a ştiut să-şi înfigă adânc, definitiv - după alte almanahuri, aşchiile dureroase? Neputinţă fiind, nu poţi, nu-i aşa, decât să te comporţi conform cu nobila obârşie.
Altă parte, orfană de seminţii alese, îşi trage seva dintr-un prezent oxidat. O anemie a creierului, o subnutrire a sufletului din simplă comoditate sau exces de interese străine băgate pe gât. Ele nu se fălesc, de lene.
Ar mai fi, într-o enumerare succintă: tristeţile încarnate (opţional cu ochi umezi de căprioară), jinduirile cu obiect mutabil, prostia genuină, vanitatea anonimului, patologicul indiscutabil. Dar acestea sunt mai în spate şi nu bat bine până acolo.

Curiozitate: Dacă toţi neputincioşii s-ar lua de mână unindu-şi lipsa forţelor, ar putea detrona clasicele idealism, romantism, altruism, care şi-aşa lâncezesc by default prin multe visuri?