Observ oameni care fug înspăimântaţi ca potârnichile când ceva prea zgomotos pentru liniştea lor cotidiană li se aşează în calea raţiunii sau, concret, le tăbară direct pe drumul vieţii. Adică un ceva dolofan apărut pe nepusă masă, un ciob nevăzut de dimineaţă în caleidoscopul de plastic care pare a cuprinde mai toate variantele necesare pentru o zi.
Îşi pun mâinile la urechi şi încep să lălăie peste bruiaj, ca să păstreze orchestraţia atonă dar de-a casei care le aranjează decent compoziţiile personale. Mai bine un vin mediocru dar acolo, decât o beţie cu apă rece.
Mie în schimb, aia îmi curge cel mai bine. Şi îmi tot surprind ieşiri din ritm, acesta al celor din jur, pe care îi calc pe picioare cu capul în alţi nori fiind. Mai greu să deznod acum poveşti despre ce se vede acolo căci orele sunt mici mici, dar poate că va rodi un dârz bob de inspiraţie în soarele african al zilelor care urmează.
Îşi pun mâinile la urechi şi încep să lălăie peste bruiaj, ca să păstreze orchestraţia atonă dar de-a casei care le aranjează decent compoziţiile personale. Mai bine un vin mediocru dar acolo, decât o beţie cu apă rece.
Mie în schimb, aia îmi curge cel mai bine. Şi îmi tot surprind ieşiri din ritm, acesta al celor din jur, pe care îi calc pe picioare cu capul în alţi nori fiind. Mai greu să deznod acum poveşti despre ce se vede acolo căci orele sunt mici mici, dar poate că va rodi un dârz bob de inspiraţie în soarele african al zilelor care urmează.
0 reconturări:
Trimiteți un comentariu