Am găsit pe jos un grăunte de mine

De câte ori strigă un om într-o viaţă: Nu se poate!?
Cine nu se poate pe el vrea să îi poată pe alţii. Cu ce te alegi dacă te laşi dezamagit? Dar primeşti ceva dacă nu? Mi-e frică de mor că am ajuns să nu mai înţeleg nici binele. Nu rostul lui, ci ce fel de mecanism ascunde. Chinuită de dioptrii subiective, mi-am făcut drum prin străchini. Pare a nu se fi dezvoltat în minte bobul acela din minte care, ajuns la maturitate, ar fi discriminat între amăgiri şi adevăruri. Mă pălmuiesc păcălelile cu exact acelaşi entuziasm ca la 15 ani. Eu din greşeli nu învăţ ci creez tipare şi am ajuns la convingerea eliberatoare că nimic nu se va schimba. Voi continua să am mers de beţiv, să alint peretele de care m-am lovit pentru că mi-a mai negat un reper eronat, să-mi dea lacrimile de înduioşare când doi oameni mari care nu se cunosc se iau în braţe.
Cum se poate ca o inimă, orice inimă, aceeaşi inimă, să bată - alternativ - atât de cald încât topeşte dureros pieptul şi atât de rece încât suflă gheaţă în alte piepturi? Se poate. Şi n-a avut vreodată importanţă dacă eu am ştiut cum.